Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Un trecut de viitor?

Despre Cercul Literar de la Sibiu s-a scris mult. Nicolae Balotă, ultimul supravieţuitor al cerchiştilor, a venit, la un simpozion de la Universitatea din Cluj, cu o perspectivă inedită, publicată în VIAŢA ROMÂNEASCĂ nr. 5, sub titlul Cercul literar în secolul al 21-lea. Dacă, istoric, gruparea aparţine secolului trecut (biografiile aproape tuturor cerchiştilor încheindu-se pînă în 2000, iar scrierile lor apărînd tot pînă atunci), Nicolae Balotă crede că se poate vorbi deja de o posteritate a Cercului Literar: "Pe confraţii mai tineri de la ŤEchinoxť, pe sibienii de la ŤEuphorionť, pe atîţia alţii mai tineri chiar decît aceşti tineri, îi văd, îi aud asumînd o moştenire, o posteritate cerchistă. Ei se înscriu întrucîtva într-o istorie ulterioară istoriei Cercului prelungind-o pe aceasta într-un viitor ce fusese necunoscut cerchiştilor. Şi asemenea cercuri după Cerc, asemenea extensii cerchiste vor mai apărea încă." De ce? Fiindcă există nişte determinante ale grupării coagulate în 1943-47, ce ar putea fi validate de o evoluţie a literaturii noastre în sec. 21 (în măsura în care aceasta e previzibiă). Rezumînd aici sărac frumoasa expunere, aceste derminante ar fi în principal patru. În primul rînd, raportul lor cu timpul. Cerchiştii adoptă o poziţie istoric determinată, dar anistoric orientată, spre valori absolute, nu tind spre iniţierea unui curent nou, spre revoluţionarea tiparelor literare. "În ce constă resurecţia noastră? - îi scria în 1946 Ion Negoiţescu lui Radu Stanca - Desigur nu în revoluţie în genul grupului de la Jena, ci într-o directivă pur creatoare, în sensul Sturm und Drang-ului schillerogoethean." Revendicînd reabilitarea baladei şi declarîndu-şi ataşamentul la linia Mallarmé-Valéry, ei refuzau literatura căzută în robia actualităţii şi modelor. Nicolae Balotă întrezăreşte în lumea începutului de secol XXI condiţiile "ce fac şi vor face tot mai posibilă creaţia în intemporal, condiţii favorabile iniţiativelor creatoare în regimul acelui atemporalism antiistoric ce se preconiza cu o jumătate de secol în urmă în Cercul Literar". Privirea Cronicarului miop nu bate atît de departe, dar oricum e un subiect interesant de discutat. Alte determinante ar fi cele privitoare la forţa salvatoare a marilor creaţii literare, asemănătoare fervorii mistice, la preocuparea teoretică permanentă a conjugării valorii estetice cu valoarea morală în spiritul unui nou clasicism şi, în sfîrşit, pregătirea unui public receptor; căci majoritatea cerchiştilor erau şi dascăli. "Ideea de Bildung, de formare nu numai intelectuală, de formare a omului întreg, cultivată în Cerc, era legată de modul clasic cerchist de a concepe obiectul literaturii ca rezidând în condiţia umană ca o totalitate. Acest plan, pedagogic, ultimul dintre cele câteva pe care le-am schiţat ca definitorii pentru Cercul Literar, fiind cel mai nerealizat, rămas doar la stadiul aburos inform al unei reverii utopice, este cel care în acest început de secol nou anunţă mai pronunţat ruptura cu secolul trecut, prin iniţiativele de reformă pedagogică din numeroase ţări. Dar perspectivele sunt încă prea vagi, prea incerte, pentru a putea întrevedea ca rezultând din aceste iniţiative o restaurare a verbului, a valorii eminente a verbului, într-o cultură ce a cunoscut de un secol şi mai cunoaşte tocmai ceea ce un Georg Steiner numea o universală Ťretragere a cuvântuluiť."

Totuşi, autorul atît de aşteptatului Abis luminat e optimist: "Chiar şi acum după numeroasele naufragii prin care am trecut, chiar şi în acest început de secol care a adus alte ameninţări, alte dezastre, după încheierea ce părea promiţătoare a sângerosului secol al 20-lea, îndrăznesc să văd viitorul, viitorul Cuvântului, al culturii - dacă nu în roz - dar mai luminos decât ne apare adeseori când îl privim de aproape, în amănuntele sale prea adeseori sordide. Nu sunt profet, spuneam la începutul acestei vorbiri. Dacă totuşi am deschis o perspectivă de viitor pozitivă celor câteva "determinante" care definesc pentru mine Cercul Literar, iniţiativele sale, creaţia sa, este pentru că încerc să privesc spre unele curente de fond ce nu se zăresc încă la suprafaţa prezentului nostru. Încredere cerchistă, constat făcându-mi examenul de conştiinţă."


Veşti bune

Un titlu mai mult decît încurajator, în OBSERVATOR CULTURAL, numărul 474 din 14 mai: Plouă cu autori foarte buni. Stîrniţi de optimismul colegilor, ne repezim să aflăm minunea. Care nu e chiar aşa de minunată, fiindcă autorii sînt ai lor. Mai precis, António Lobo Antunes şi Vassilis Alexakis, prezenţi de curînd la Bucureşti. Bine şi aşa. Ovidiu Şimonca, autorul articolului, recapitulează vizitele din ultima vreme ale marilor nume din literatura universală prin capitala noastră, şi ajunge la un bilanţ deloc de neluat în seamă. Festivalul de la Neptun e pomenit, în avangarda unor iniţiative care încep să se mişte, ca poartă de intrare a unor invitaţi din cei pe care lumea literară îi aşteaptă, în persoană, la fel de mult ca în cărţi. De asemenea, Festivalul Internaţional de Literatură, de la Bucureşti, dialog între reprezentanţii, în literatură, ai Europei Centrale şi de Est, are contribuţia lui la cunoaştere, la curiozitate. Şi, de ce nu, la apreciere. De un spaţiu mai larg beneficiază evenimentul lansării celei mai recente traduceri din Antunes, Ordinea naturală a lucrurilor (trad. Micaela Ghiţescu), la Cărtureşti, organizat de Humanitas şi reflectat de Observator cultural. Fără obiecţii, numai de bine. Şi dacă spunem doar atît, cum încîntat, fără glumă, consemnează Ovidiu Şimonca, că pînă şi Gazeta Sporturilor a scris, sub semnătura lui Cristian Geambaşu, despre prezenţa la Bucureşti a fostului fotbalist de la Benfica Lisabona, orice comentarii, credem, sînt de prisos. Odată şi-odată, literatura bate tot!


De la Paris la Bucureşti

În Luceafărul de dimineaţă din 13 mai, Matei Vişniec se dovedeşte suficient de lucid pentru a schiţa un portret plauzibil al lumii culturale din Paris. Fără înfrumuseţări, fără exagerări, dar şi fără false pudori: "Am luat ca model Parisul pentru că eu trăiesc acolo de 22 de ani, dar toţi purtăm în noi un Paris al nostru, toţi credem că Parisul este un loc în care ne vom realiza. Ceea ce nu vede turistul şi chiar omul avizat cînd vine la Paris sunt fantomele celor care nu s-au realizat. Sunt sute de mii de Ťcadavreť aeriene sau pietonale ale celor care au venit la Paris, au sperat, dar n-au realizat nimic, s-au scufundat. Parisul a păstrat doar memoria celor care au învins, dar memoria celor care nu au reuşit e inexistentă." În acelaşi număr, Ioan Buduca, după 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, face un bilanţ al evenimentului de atunci: "Aş zice că la zece ani de la vizita Papei în România, răsunătoare sunt doar efectele politice (pseudo-politice de fapt) ale vizitei. Uităm (nu ştim) rolul decisiv al acestei vizite întru acceptarea noastră în NATO şi UE, dar amplificăm fantasmatic temerile că Biserica ar lucra împotriva modernităţii şi împotriva europenizării noastre. Aceasta este imaginea lăsată în urmă de curentele mediatizate din societate. Elitele, nemediatizate cum sunt, îşi văd de treaba şi de laşitatea lor. A lor este vina că au lăsat să se lăţească această imagine. A lor este vina că nu conştientizează cît de grav ar putea fi, la o adică, să trecem de la spiritul excluderilor retorice la practica unor excluderi în carne şi oase. Şi, iată, toată tevatura vine doar din faptul că nimeni nu vrea să se bată pentru a explica un biet paradox: Ioan Paul al II-lea nu a vizitat pămîntul românesc, ci sufletele creştinilor de pe acest pămînt. De două mii de ani, acest paradox face istorie, deşi e făcut să facă altceva: istoria mîntuirii. Mintea noastră este mult mai îndărătnică decît cea a măgarilor."