Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Prin ce se deosebeşte Viaţa Românească de alte reviste?

Cronicarul a citit cu interes numărul dublu 3-4 al revistei VIAŢA ROMÂNEASCĂ, găsindu-l ilustrativ pentru ceea ce a însemnat, de-a lungul vremii, nivelul de vârf al acestei reviste: o construcţie intelectuală solidă, cu un gust sigur, destinat cititorilor de elită. De la editorialul lui Nicolae Prelipceanu dedicat unui poet demn de a fi readus în atenţie (e vorba de Marius Robescu) şi până la revista presei literare susţinută de Liviu Ioan Stoiciu, sumarul curge egal, fără surprize neplăcute. De altfel, dacă ar fi să căutăm prin ce anume se deosebeşte Viaţa Românească de alte reviste literare de la noi, răspunsul ar fi tocmai lipsa compromisurilor: Viaţa Românească se dovedeşte o publicaţie bună în fiecare pagină a sa, fără cedări, fără acele supărătoare insule de texte slabe.


Geniul inimii

În mod neaşteptat şi plăcut, Aura Christi l-a pus pe gînduri pe Cronicar, graţie articolului „Ah, ce femeie este Proust!" din numărul pe aprilie al revistei CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂĂ. Departe de a fi o facilă pledoarie feministă, textul Aurei Christi ridică o problemă pe cît de clasică pe atît de actuală: în ce măsură spiritele superioare au o doză inerentă de feminitate fecundă. Încă o dată, nici vorbă de slavă deşartă închinată feminismului ideologic, cititorul avînd parte de o sagace cercetare a temei în cauză. Constatînd că Proust, Rilke sau Nietzsche sînt autori a căror psihologie este prin excelenţă feminină, Aura Christi aduce un elogiu decent noţiunii de feminitate creatoare, repudiind totodată maliţiozităţile curente pe seama sensului peiorativ pe care adjectivul „feminin" l-a căpătat în lumea cultă: „«A scrie poezie feminină» este o cvasiinjurie vehiculată în nu puţine medii, atenţie, straniu, de primă mînă din literatura română. Literatura feminină nu există, domnilor. Există literatură. Punct. Scrisă de scriitori. Restul se trece ca apele, ca ploile scurte, abrupte de vară." Cronicarul are două observaţii de făcut. Prima este că spiritele superioare nu sînt atît feminine cît mai curînd androgine, coexistenţa celor două principii fiind obligatorie în naşterea unui spirit genial. A doua remarcă: literatura feminină există, ba chiar în cantităţi apreciabile, atîta doar că nu e literatură propriu-zisă, ci, vorba Aurei Christi, ploaie scurtă de vară încinsă.


O antologie

Un consistent număr al revistei VATRA (3-4/ 2010) e dedicat puţin cunoscutei avangarde ucrainene. Selecţia şi prezentarea celor peste patruzeci de poeţi (practic avem o adevărată antologie) îi aparţin lui Leo Butnaru, semnatar al unui studiu cât se poate de serios, intitulat Ajungând din urmă contemporaneitatea. Pe lângă texte şi, desigur, manifeste, există aici şi o foarte interesantă secţiune dedicată parodiilor avangardei, în care e greu de spus câtă ironie e în model şi câtă în şarjă. Iată o astfel de parodie, aparţinându-i lui Vasili Ellan-Blakitni (1894-1925): „E minunat să te afli Conductor exotic Pe un tren de vidanjare În vreunul din statele Americii... Într-o noapte, Într-o noapte de toamnă În ploioasă noapte autumnală Să stai pe cuplele Ultimului vagon-cisternă Bucuros de tehnică Gârbovit Lipit de

Coastele fierului friguros-lucitor

Şi să te gândeşti

La culori roşii-aprinse,

La valuri de odicolon,

La rochii liliachii,

La cancan

La viermuirea

Restaurantului.

Să visezi.

Să visezi...

Nu vă vine a crede

Nu mi-e decât să scuip."


De citit

Din revista APOSTROF nr.4 cronicarul recomandă proza Ţara-tată semnată de Anamaria Beligan (versiunea în limba română a unui text intitulat Fatherland şi publicat în antologia Daugthers and Fathers, Fiice şi Taţi, University of Queensland Press, 1997). E o evocare, scrisă cu talent, a ţării, dar şi a tatălui, la întoarcerea prozatoarei în România anului 1995, după treisprezece ani de absenţă: „Prin urmare, plecarea ei din ţară fusese un protest împotriva lumii lui, a valorilor lui, a ipocriziei şi compromisurilor lui. Îşi afirmase astfel personalitatea printr-o negaţie: ce convenabil! Ce simplist!"


Efectele reale ale ficţiunii

Sub titlul The "CSI effect", în numărul din 22 aprilie, THE ECONOMIST publică un articol despre modul în care serialele TV poliţiste afectează desfăşurarea investigaţiilor reale şi a proceselor din sistemul de justiţie anglo-saxon. Efectul CSI (numele cunoscutului serial) este, în definiţia criminologului american Monica Robbers, „fenomenul în care juraţii au aşteptări nerealiste de la probele ştiinţifice şi tehnicile de investigare, şi au un interes crescut pentru criminalistică". Astfel, relatează hebdomadarul, juraţii au opinii „ferme" despre cum şi când trebuie făcute teste ADN şi chestionează procurorii cu privire la motivele pentru care nu s-a apelat la acestea, chiar şi când nu era cazul. Pe de altă parte, infractorii înşişi s-au „specializat", au devenit mai precauţi, folosesc frecvent mănuşi şi nu mai lasă „urme ADN" (precum saliva pe lipiciul plicurilor), fapt care îngreunează simţitor investigaţiile. Specialiştii afirmă că fenomenul provine din-tr-o fundamentală „nevoie de a crede că oameni buni, inteligenţi şi fără pată luptă pentru a-i salva pe nevinovaţi şi a-i băga în închisoare pe infractori". Ceea ce, trebuie s-o recunoaştem, e destul de poetic.