Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Un jazzman la Cotroceni

Florin Niculescu este un caz tipic de artist român de succes. Plecat din România de tânăr, în jur de douăzeci de ani, având drept „bagaj" un car de talent şi altul de speranţe, a ajuns între timp să cânte cu câţiva dintre monştrii sacri ai genului muzical pe care îl practică - jazzul manouche: de câteva ori a fost pe scenă cu Stéphane Grappelli, care l-a apreciat şi l-a încurajat, apoi, la mijlocul anilor '90, a făcut parte din New Quintette du Hot Club de France, condus de fiul lui Django Reinhardt, Babik, iar în 2001 a început The Gypsy Project, împreună cu Bireli Lagrene, alături de care a înregistrat, în 2002, un legendar concert la festivalul Jazz a Vienne, din Franţa.
Pe 9 mai, Florin Niculescu a susţinut, la Muzeul Naţional Cotroceni, un concert dedicat Zilei Europei, în care a împletit sonorităţile viorii clasice cu swing-ul gitan care l-a consacrat. Violonistul român de etnie ţigănească, origine pe care şi-o afirmă cu mândrie, este la ora actuală unul dintre numele cele mai mari ale jazzului manouche. In România, pentru publicul larg, el este aproape necunoscut, iar etnia romă e reprezentată nu de el sau de Damian Drăghici (ceva mai cunoscut azi datorită proiectului Damian & Brothers), ci de Guţă şi Salam. In buna tradiţie românească de a ne plânge de proasta imagine pe care ne-o fac alţii - vezi cazul Le salut roumain -, atunci când avem veritabile brand-uri, gata create, nu ştim ce să facem cu ele. Iniţiativa Muzeului Cotroceni, susţinută de Apa Nova, e una lăudabilă, dar, din păcate, cu ea nu se face primăvară.


Tricourile artistului

Deşi expoziţia de T-shirturi a lui George Bodocan cu titlul ultragiant pentru sicofanţi şi snobi, Suck my Art, s-a încheiat pe 30 aprilie 2010, am reuşit să prind un mic vernisaj în casa artistului şi am realizat că îmi place foarte mult conceptul. Lumea noastră alcătuită din obiecte de cult ale plăcerii sau ale urii, ale fanteziei sau ale blocajelor maniacale este transformată de artist într-una a colocvialităţii pentru că sucţiunea invocată de aparenta invectivă din titlu este aici erotism pasager, efemer, fluid, al conversaţiei, al comunicării, al atingerii obiectelor fetiş. Afişul relevă spiritul flower power al expoziţiei, dorinţa de a transgresa barierele, de a da cu tifla. Arta lui George Bodocan asemeni artei culinare se ingerează, se absoarbe, se suge prin cuvinte şi iconuri, se verbalizează în hedonismul minor, dar confortabil, al banalului, al obiectelor care trec prin gură asemeni gumei de mestecat pentru a rămâne din ele o aromă şi uneori nici măcar atât. Prefer tricourile
lui de o mie de ori celor cu Che Ghevara cu basca lui cu stea în frunte. În micul univers ludic al artistului, articulaţia devine bucurie, invectiva nu mai are nicio fărâmă de sarcasm, nicidecum de violenţă, ci acea voioşie deliberat clandestină a unui gest provocator şi inocent în acelaşi timp: Suck My Book, Suck My Shoes, Suck My Mojito, Suck My Beer, Suck My Wireless, Suck My Time, Suck My Passport, Suck My Roumanie, Suck My Cellphone etc. sau, în concluzie, Suck Me. Artistul se lasă consumat cu paiul sau pe felii cu fiecare tricou. Oricum, eu voi purta unul dintre ele.


De acord

Cităm din volumul lui Eleodor Dinu La margine de poeţi:

„De pe această curbă expirată a picăturii mele de talent prefer să mă mînii, Doamne,

pe riscul ospitalier de a fi numit cam prea devreme Poet."

Cronicarul este cu totul şi cu totul de acord.