Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Cartea începe vineri

Vineri, 16 aprilie, în cadrul programului Oraşul şi literatura, iniţiat de Uniunea Scriitorilor din România, Ioana Pârvulescu a conferenţiat despre Piaţa Teatrului Naţional. Premisa e frumoasă: „Dacă Bucureştiul, ca orice alt oraş, poate fi comparat cu o fiinţă, atunci Calea Victoriei este coloana lui vertebrală, iar Piaţa fostului Teatru Naţional, cel inaugurat în 1852, şi care a dăinuit aproape o sută de ani, este, fără îndoială, inima lui. Fiecare clădire din acest perimetru este importantă, are mai multe vieţi şi neaşteptate metamorfoze. Despre aceste clădiri, inclusiv cea a Teatrului, este vorba în conferinţă. Biografia caselor, hotelurilor, instituţiilor, birturilor şi cofetăriilor se intersectează cu aceea a oamenilor - mulţi dintre ei celebri - care le-au locuit sau care le-au frecventat." Conferinţa în sine a fost încă şi mai frumoasă. Ar merita dezvoltată într-o carte, crede şi Cronicarul, alături de mulţi dintre cei care au fost prezenţi în sală.


Criticul, prietenul omului

O iniţiativă care merită salutată e cea a Cercului de Metacritică organizat de Mihaela Ursa la Facultatea de Litere din Cluj. Pe lângă întâlnirile bilunare, la care au participat deja câţiva tineri comentatori remarcabili (Alex Goldiş, Adrian Tătăran, Claudiu Turcuş, Cosmin Borza, Adriana Stan, Andrei Simuţ, Iulia Micu), proiectul are şi un blog anex, http://metacritic. wordpress. com. De acolo a aflat Cronicarul de întâlnirea din 31 martie, în care s-a discutat despre cum se scrie o cronică literară. Dintre cei patru recenzenţi pe care s-a întemeiat aplicaţia, cel mai şifonat a ieşit, se pare, Daniel Cristea-Enache. Printre altele, acestuia i s-a reproşat faptul că atunci când distruge o carte, îşi arată de la bun început, din primele rânduri ale articolului, intenţia. Acum, s-avem iertare, dar nu-i pe undeva normal ca un critic să ştie înaintea cititorului ce verdict va da ? Sau tinerii clujeni aşteaptă cumva ca acesta s-o facă pe niznaiul până către ultimele rânduri, iar da-ul sau nu-ul aferent să constituie o surpriză chiar pentru toată lumea?


Reguli pentru scris

În numărul 32 al revistei NOUA LITERATURA ne-a atras atenţia Dosarul intitulat Reguli pentru scris, după modelul lansat de ziarul The Guardian în luna februarie din anul acesta. Răspund mai mulţi scriitori (majoritatea din generaţiile recente): Simona Popescu, Adrian Buz, Cosmin Manolache, Maria Manolescu, Adrian Schiop, Călin Torsan, Doina Ruşti, Radu Pavel Gheo, Bogdan Suceavă, Robert Şerban, Dan Lungu, Răzvan Petrescu. Sigur, unele dintre regulile propuse sunt false reguli. Sigur, unele răspunsuri sunt prea grave şi pătrunse de importanţa temei, altele sunt doar naive şi banale, iar altele sunt date în răspăr şi în glumă. Şi, sigur, un biet debutant n-ar putea lua de bune, în acelaşi timp, toate sfaturile din ancheta revistei pentru simplul motiv că ele se bat cap în cap.Totuşi, Dosarul se citeşte cu plăcere şi ne certifică adevărul vechi de când lumea că în scris nu există reguli, fiecare autor îşi brevetează propria metodă, nevalabilă în cazul altora.


Cioara vopsită

Credeam că fântânile care împroaşcă vopsea ţin de ideile proaste care nu se mai întorc. Dar iată că fântâna arteziană din Piaţa Palatului şi cea de la Universitate au fost din nou alimentate în weekendul trecut cu vopsea roşie, o culoare intensă, înspăimântătoare, amintind de florile cărora vânzătoare inventive le otrăvesc apa cu vopsea, dându-le culori artificiale şi tari. Curăţarea şi revopsirea bazinelor ar fi fost, desigur, prea dificilă pentru edilii oraşului. Mai bine acoperim jegul cu apă vopsită.


Marmeladov şi columbofilia

Cronicarului i-a căzut în mînă JURNALUL DE DUMINICĂ, (numărul din 10-18 aprilie 2010) săptămînal cultural editat de echipa redacţională a Jurnalului Naţional şi avîndu-l drept director pe Marius Tucă. De-a lungul a 64 de pagini cu texte îngrijite şi frumos ilustrate, Cronicarul a avut parte de o tematică pitorească şi nemonotonă, de la tribulaţiile lui Matei Vişniec pe seama celor trei hoaţe ţigănci din Gare de Lyon, de la Paris, pînă la însemnările autobiografice ale lui Adrian Păunescu (ajunse la episodul 37). Şi dacă nu s-a oprit la articolul lui George Arion (Despre romanul Fluturele de hîrtie al scriitoarei chineze Diana Wei Liang) şi nici la cel al Siminei Stan despre atelierul de fotografie din Strada Lipscani nr. 41, nici asupra extrasului din însemnările zilnice ale lui Constantin Argetoianu şi nici asupra textului lui Cornel Tăbăcaru despre „miracolul panamez" este pentru că atenţia i-a fost atrasă de „Atleţii văzduhului", un neaşteptat eseu-reportaj despre, porumbeii călători. Cu acest prilej, Cronicarul a aflat cu uimire că în România există un veritabil „microb columbofil", existînd 15 000 de crescători de porumbei care au ambiţia de a participa la concursurile de profil. Dacă trecem peste detaliul pecuniar că un exemplar de excepţie costă în jur de 150 000 de euro (cum să nu rămîi perplex!), ce rămîne o enigmă e strania facultate a acestor păsări de a se întoarce în locurile de unde au plecat. La ipotezele vehiculate pînă acum - cîmpul electromagnetic al Terrei, busola solară a păsărilor, mirosul lor special sau memoria vizuală care le dă posibilitatea de a fotografia fără greş locurile natale -, se mai adaugă, potrivit preşedintelui Federaţiei Române de Sport Columbofil, Cezar Sinca, o condiţie obligatorie: „Ar mai fi un aspect deloc de neglijat: porumbelului trebuie să-i fie dor să ajungă înapoi la partenerul său, la puii săi, la condiţiile pe care le-a lăsat în urmă cînd a plecat." Şi atunci Cronicarul şi-a amintit de Marmeladov şi ale sale vorbe din Crimă şi pedeapsă („fiecare om trebuie să aibă un loc pe lumea asta unde să se poată duce"), spunîndu-şi că omul nu-i chiar atît de deosebit de porumbei, ba că uneori chiar are de învăţat de la ei.


Nonşalanta dezinformare

În suplimentul TIMPUL LIBER distribuit joia împreună cu ziarul România liberă (15-21 aprilie 2010), este menţionat, pentru vineri, 17 aprilie, pe canalul „TVR Cultural" filmul românesc „Pe răspunderea mea", realizat, chipurile, în... 1995!

O minimă cultură cinematografică a celor ce răspund de exactitatea informaţiilor ar arăta că, dacă ar mai fi fost în viaţă, majoritatea interpreţilor filmului (produs în 1956) ar fi bătut spre suta de ani - ca de altfel şi regizorul filmului -, vârsta la care le-ar fi fost imposibil să-şi exercite dificila profesie.