Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Lamentaţie

În paginile revistei BUCOVINA LITERARĂ (nr. 2-3/ 2009) se deplânge faptul că această revistă, Bucovina literară, nu este prezentată mai des în România (tot) literară. Semnatarul notei-lamentaţie, Ioanid D., face apel şi la sentimentalismul redactorului-şef al publicaţiei noastre:
"Profitând de împrejurare îi reamintim domnului Ştefănescu de Suceava, urbea unde şi-a petrecut adolescenţa şi pentru care mai mult ca sigur îl cheamă suficiente nostalgii. De aia nedumerirea privind indiferenţa României literare, la care domnia sa deţine funcţia de redactor-şef, faţă de viaţa literară a Bucovinei."
Vestea proastă este că, în evaluarea unei reviste literare, nu prea are ce căuta sentimentalismul. Alex. Ştefănescu i-a mărturisit Cronicarului că, într-adevăr, se gândeşte uneori cu nostalgie la colegele sale de liceu cu care se plimba (nu cu toate dintr-o dată, ci cu câte una) pe sub arborii bătrâni din parcul central al oraşului, dar că aceasta nu-l determină să supraevalueze producţia literară a autorilor suceveni. Unii dintre ei au valoare, alţii nu. Ioanid D., de exemplu, scrie stângaci şi confuz. Referindu-se la comentariul critic pe care Alex. Ştefănescu l-a consacrat cărţii lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, el compune câteva fraze ininteligibile:
"Ne lipsesc, sesizează Alex Ştefănescu, diverse Ťclişee ale limbii de lemn din spaţiul vieţii culturale", care n-au cum să fie decât puse la colţ. Fără susţinere ori, mai exact, fără motivare reală devine şi afirmaţia potrivit căreia România Ťeste spaţiu al efervescenţei mitogeneticeť, motiv pentru care tendinţa de a mitiza se manifestă cu pregnanţă la Eugen Negrici. N-are rost să aducem, să venim deci cu exemple, chiar dacă Alex Ştefănescu ţine să apeleze şi la ipoteza argumentării cu astfel de motive."
Cronicarul oferă, ca premiu, o sticlă de şampanie, cui reuşeşte să descifreze aceste fraze.


Oameni şi hiene

În editorialul său din revista Tomis (numărul din martie, 2009), Despre mercenarii mediatici, Bogdan Papacostea scrie cuvinte aspre, întru totul îndreptăţite, la adresa mass-media din România:
"Ce resorturi ascunse îi transformă deopotrivă pe patronii şi angajaţii trusturilor media şi pe consumatorii produselor lor într-o haită de hiene înfometate în căutare de cadavre? Undeva, în devenirea lor umană, trebuie să fie o sincopă."
Diatriba redactorului-şef al revistei constănţene a fost declanşată de reflectarea macabro-senzaţionalistă în mass-media a asasinării tânărului sportiv Marian Cozma. Diverse televiziuni şi ziare "şi-au dat - explică Bogdan Papacostea - măsura voracităţii şi a lipsei de scrupule, transformând tragedia unei familii într-un excelent prilej pentru mărirea ratingului."
Cronicarul îşi face iluzia că aceste cuvinte vor avea ecou în conştiinţa ziariştilor, măcar a unora dintre ei, ajutându-i să redevină, din hiene, oameni.


Transmodernitatea

Nu puţine sunt paginile ce merită să fie citite în revista trimestrială Caietele Columna de la Tîrgu Jiu (anul XIII, nr. 57/1 pe 2009). Cu atît mai mult cu cît spiritul lui Brâncuşi se face simţit nu numai în complexul sculptural al oraşului, dar şi în articolele din acest număr al revistei. De aceea, puţin i-a lipsit Cronicarului să nu laude în întregime revista. Din păcate puţinul cu pricina, care începe pe prima pagină şi continuă pe a treia, poartă numele de "Calea transmodernă" şi este semnat de Ion Popescu-Brădiceni. După cum arată articolul, se pare că autorul şi-a pus în gînd să bată recordul de delir verbal pe centimetru pătrat de text gazetăresc. De mult nu am mai avut sub ochi o recoltă atît de bogată de aberaţii migăloase, scrise cu vădita morgă a celui care se simte pătruns de profunzimea mesajului pe care îl transmite. Ion Popescu-Brădiceni are fineţea luminatului care aruncă cuvinte pe pagină după o logică pe care numai el o ştie. Iată începutul: "Calea transmodernă este diferantă/diferită de neo-, tardo- şi postmodernism. Eu nu vorbesc deci de un nou curent estetic / poetic / artistic / literar / filosofic s.a.m.d. Deşi ar putea fi şi acesta, sub numele de transmodernism. Eu avansez întîi şi întîi conceptul de transmodernitate, ca pe o nouă cale de abordare a produsului cultural în general, şi a celui poetic / plastic în articular. ş...ţ Noua paradigmă explorează tăcerea sub-/inconştientului, masa colectivă de arhetipuri / anarhetipuri, descojeşte, dezvăluie maya de pe simboluri, taie în două concepte îmbătrînite, reînsămînţează în frageda ţarină a semioticii / retoricii mituri antropologice / ontologice, reasamblează fragmente de cosmos, într-un haosmos (sic! - n.n ) anticipator de alte şi alte esenţe / aparenţe ale cunoaşerii / interpretării/ valorizării; corpul omenesc creează preajma, ca să se reflecte în ea; îşi însuşeşte exterioritatea ca să-şi habitalizeze şi recontextualizeze propria interioritate (spre infinitul / transfinitul ei)." După aşa grindină, simţi nevoia să te scuturi la propriu, iar gîndul că articolul se întinde pe alte 20 de paragrafe te umple de exasperare. Şi în acelaşi timp de invidie pentru seninătatea cu care autorul e încredinţat că spune ceva.


Pe limba lor

Sare în ochii cititorului sastisit, răsfoindu-şi gazeta fără să se-aştepte la surprize, un titlu din OBSERVATOR CULTURAL: Interviu cu cel mai bătrân câine din Bucureşti. Autoarea lui este Slavenka Drakulic, scriitoare şi jurnalistă croată. De fapt, autoarea unei cărţi în curs de apariţie, Two underdogs and a cat: three reflections on communism, în care încape această viaţă de cîine, rezumată în fragmentul tradus de Catrinel Pleşu (căreia îi datorăm şi recenta versiune românească a lui They would never hurt a fly). Nu este un Candide acest decan al maidanelor, plimbat prin metropole, rîvnind fără leac la viaţa de cîine vienez (doar de cîine?). Adevăruri pe care numai un cîine ar îndrăzni să le spună, fără să fie tras la răspundere, scuze pasabile, cu care se trag deoparte şi oamenii, cînd simt că lumea nu mai e a lor, fac farmecul acestei scurte istorii în patru labe. "Poate că sunt prea bătrân, poate că ar trebui să stai de vorbă cu alţii." Din chiar această experienţă, pe care el, cu cochetărie, o alungă, a lui Charlie, canişul negru, cel născut puţin înainte de revoluţie, dar ştiind mai multe despre lume decît copiii aceleiaşi generaţii, vine subtila complicitate nu dintre oameni şi şoareci, ci dintre oameni şi cîini. Dezmoşteniţi şi unii, şi alţii, morţi de inimă rea, sau supravieţuind înrăindu-se. Ori consolîndu-se, mai degrabă, cu gîndul că prea puţin contează, într-o societate care nu mai aude nimic, vocea nebunului care spune adevărul. În definitiv, "hai, linişteş­te-te, la urma urmei sunt şi eu un biet câine." Care meditează, că ce să facă. Adică, nu muşcă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara