Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


O recenzie spirituală

In CULTURA din 4 martie 2010, o mică replică la cutremurul din 1977: recenzia lui Daniel Cristea-Enache la cartea Elenei Vlădăreanu spaţiu privat (Cartea Românească, 2009) este nu numai o „execuţie" magistrală, dar şi o caracterizare exactă şi plină de spirit. „Fără ilustraţiile atât de expresive ale lui Dan Perjovschi şi fără micile trucuri şi gadget-uri tipografice [...]. materialul poetic strict şi-ar arăta imediat precaritatea", scrie de exemplu criticul. „Umor involuntar", versuri „vioaie şi aproape inteligente", făcând „o mică fixaţie deconstructivă pe strategiile de marketing de la IKEA" şi alte asemenea formule memorabile fac hazul articolului. La urmă, primeşte ce i se cuvine şi un recenzent anterior al cărţii (şi el, de nu greşim, colaborator statornic al Culturii), Mihai Iovănel, care, „sărind de la concluzii la renunţări personale", se declară fericit că îşi poate da demisia din „calitatea de critic interesat de poezia douămiistă" deoarece versurile Elenei Vlădăreanu pretind „zero interpretare" (Ultimele pasaje în ghilimele îi aparţin lui Mihai Iovănel, autorul conceptului de „interpretare zero" în teoria şi critica literară mondială). Diversitatea de opinii din Cultura este delicioasă. Aşteptăm cu interes replicile la seismul din 4 martie 2010.


Plăcerea lecturii

E aproape o regulă: când răsfoim diverse publicaţii din mulţimea de periodice care umplu tarabele, suntem siliţi foarte repede să le dăm deoparte dezamăgiţi, căci sunt plicticoase sau de-a dreptul stupide. Rar se întâmplă să deschizi o revistă şi să n-o poţi lăsa din mână, să vrei s-o citeşti de la prima până la ultima pagină. Asta am păţit cu ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE. Mensualul recent înfiinţat (redactor-şef Georgeta Dimisianu) ne întâmpină la numărul 5 (februarie 2010) cu un format grafic elegant şi, mai ales, cu un sumar captivant, susţinut de semnături valoroase. Nu ne propunem să rezumăm conţinutul bogat al revistei, nici n-ar fi posibil. Semnalăm aici doar un articol: comentariul lui Sorin Oane privind Papirusul lui Ani, din Cartea tebană a morţilor. Papirusul respectiv, datând din jurul anului 1300 î. Hr., l-a însoţit în sarcofag pe Ani, un scrib regal, şi reprezintă documentul cel mai bine păstrat din Egiptul antic. El descrie judecata la care era supus fiecare defunct pentru a-şi dobândi dreptul la „destinul postum solar", judecată care cuprindea două faze: psihostasia şi „confesiunea negativă a păcatelor". Psihostasia, „cântărirea" sufletului, presupunea o procedură precisă, ce i-ar putea interesa pe poeţii de azi (şi nu numai pe ei): inima defunctului, unde era localizat sufletul, se aşeza pe un taler al balanţei, iar pe celălalt taler era pusă pana de struţ a zeiţei Maat. Cât de uşor, cât de vag era încă de atunci sufletul şi, în schimb, câtă literatură a generat.

Pe scurt, Istorie şi civilizaţie, noua revistă, pare să fie o poveste reuşită despre lucrul bine făcut şi despre felul cum ajungi să redescoperi plăcerea tihnită a lecturii.


Cum stăm cu blogurile

Unii nici n-au apucat să-şi facă blog, alţii n-au apucat măcar să înţeleagă ce înseamnă asta sau cum se scrie corect cuvântul blogger (nu-l căutaţi în DOOM, n-a apucat încă să intre), că deja Blogul nu mai e cool. Am aflat-o dintr-un articol semnat de Lucian Popescu în Dilema veche (nr. 316). Adică, dacă ai chef să-ţi faci acum un blog eşti resimţit, probabil, ca uşor „retro", uşor „datat", dacă nu chiar prăfuit de tot. Fiindcă tinerii, ei, nu se mai prea dau în vânt după blog, după cum o arată statisticile: „Doar 14% dintre tinerii americani (cu vârste cuprinse între 12 şi 17 ani) mai ţin un blog, comparativ cu 28% în 2006. A scăzut mult şi numărul celor ce comentează pe alte bloguri - doar jumătate dintre tinerii aflaţi online, faţă de 75% în 2006. Scăderea se menţine şi în rândul celor cu vârste între 18 şi 28 de ani - de la 24% în 2007 la 15% astăzi. In schimb, în rândul adulţilor, odată cu trecerea blogurilor spre mainstream, din 2005 până astăzi, numărul blogurilor a tot crescut. In decembrie 2007 se ajunsese ca 7% dintre adulţii peste 30 de ani să aibă blog, la sfârşitul lui 2009 procentul atingând 11%." Cum bine spunea un poet fără blog, „Sunt greu bătrânii de pornit, / Dar de-i porneşti sunt greu de-oprit". Cât despre tineri, ei au acum alte preocupări, de exemplu facebook-ul. Să nu ne întrebăm ce-nseamnă, că ne facem de râs.


Ultimul cartuş

Intr-un articol din numărul 2 din 26 februarie al revistei ORIZONT, Tudor Creţu propune o interesantă tipologie (chiar dacă recenzentul o numeşte fenomenologie) a finalurilor. Aceasta cu aplicaţie directă pe recentul volum al Domnicăi Drumea, not for sale (Cartea Românească, 2009). Ar exista, aşadar, exemplificate cu versuri, finaluri-capitulare, fi-naluri-blancare, finaluri-încremenire, finaluri-adresare şi fnaluri-absorbţie. Nu e foarte clar dacă autorul comentariului are în vedere şi un set de diferenţe structurale între acestea sau numai o identificare a celor câtorva linii de forţă tematice ale cărţii. In altă ordine de idei, fără să fim maliţioşi, ne putem întreba, apropo de ultimul paragraf al recenziei, în ce categorie să încadrăm un final care conţine pur şi simplu o listă de cărţi care i-au sărit în ochi criticului: „La poezie, în 2009, cinci titluri m-au «atins». Ordinea nu e ierarhică [...] Dintre romanele (româneşti) citite, optez pentru Nevoi speciale şi Hai să furăm pepeni." Final-eschivă sau final-derivă?


A face şi a simula

O ştire pe unul din canalele tv ne semnalează ceea ce ştiam: că puţine clădiri publice de la noi au rampe pentru persoanele cu handicap locomotor. Dar ceea ce e important în ştirea respectivă e un alt fapt: şi acolo unde există, aceste rampe, practic, sunt de nefolosit. Vedem pe ecranul televizorului o doamnă chinuindu-se repetat să împingă, pe diferite asemenea rampe, un cărucior în care stă o tânără neputincioasă şi încercările sale sunt zadarnice: totul e construit aiurea, panta e imposibilă. Nu ne-ar fi preocupat respectiva ştire tv dacă nu ni s-ar fi părut că adevărul conţinut în ea are un grad de aplicabilitate sporit şi că vorbeşte despre o anumită trăsătură, nu tocmai plăcută, a firii noastre: construim de mântuială, facem lucrurile fără cap (şi unde nu e cap, vai de picioare); adeseori nu facem, ci maimuţărim, pare tipic pentru noi să simulăm că facem, nu să facem propriu-zis.