Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


O farsă cu ecou internaţional

Farsa lui Ionuţ Foldea pe site-ul Times.ro a făcut înconjurul lumii. Dar nu ca gluma unui site specializat în a lua în derâdere o mulţime de lucruri, ci ca, după cum o considera ediţia spaniolă a canalului de televiziune Rusia today, „incredibilă, dar adevărată". E povestea aterizării unui batalion român în Tahiti, în loc de Haiti, însoţită de fotografii exotice şi de o pretinsă declaraţie a ministrului de resort, cum că insulele astea, lua-le-ar dracu!, au nume uşor de confundat. Numeroase ziare din Letonia, Ungaria, Rusia, Italia au publicat ştirea ca pe una serioasă. Deşi revista franceză „Le Courrier International"citează presa româneacă, aceea care a dezvăluit farsa, postul de televiziune Canal+, unul dintre cele mai urmărite din Franţa, cade în capcană, preluând doar începutul articolului. Times.ro are marfă proaspătă: anunţă că ştirea a parvenit la Canal+ de la corespondentul său din Tahiti, pe numele lui, Paul Gauguin!


Bucureştiul din mintea noastră

„Sensul termenilor din titlu depinde de ce înţelegem prin mit şi prin Bucureşti. Dacă pornim de la o înţelegere laică şi discursivă a mitului, în sensul slab propus de Barthes, de exemplu, aş spune că aceste mitologii există. O definiţie în termenii sacrului, ca la Eliade, m-ar lăsa pe gânduri. Singularul m-ar face să-l resping, pluralul să-l accept. Cum să întrebuinţez atunci mitologia acestui oraş? Lipsa de unitate a oraşului a generat totdeauna, şi cu atât mai mult în epoca modernă, mituri diferite: exotism balcanic la Porţile Orientului; oraş modern cvasioccidental; veche aşezare românească. Orientalismul, occi-dentalismul şi autohtonismul sunt tot atâtea ispite, vorba lui Mircea Vulcănescu, ale unei culturi care concepe identitatea prin referenţi geografici şi istorici diferiţi de cel actual: ea se conjugă, pare-se, mereu la trecut, nu la prezent, şi nu este niciodată un proiect de viitor. Nu vrem să devenim ceva, ci ne plângem că nu mai suntem ce-am fost odată, sau ce sunt alţii." Cu acest preambul a început, vineri, 26 februarie, conferinţa profesorului Sorin Alexandrescu în cadrul celei de-a treia ediţii a programului intitulat Mitologii urbane. Oraşul şi literatura. Cu acest prilej, Sala Oglinzilor a devenit, la propriu, neîncăpătoare, aşa cum Cronicarul mărturiseşte a nu o mai fi văzut vreodată. Despre meticuloasele aplicaţii întreprinse de Sorin Alexandrescu pe patru romane româneşti interbelice chiar nu se poate vorbi în numai câteva rânduri. Din fericire, cum s-a mai făcut şi cum se va mai face, întregul eveniment a fost filmat. De aici şi până la constituirea unei veritabile arhive multimedia a Uniunii Scriitorilor din România nu mai e decât foarte puţin.


Strigătoarea discrepanţă

În VIAŢA MEDICALĂ din 19 februarie 2010, Dan Lăzărescu prezintă în articolul „Inegalitate" cîteva date statistice privitoare la inechitabilele diferenţe dintre sexe. De pildă, aflăm că din cei 564 de laureaţi ai Premiilor Nobel acordate, de-a lungul timpului, pentru Fizică, Chimie şi Medicină, doar 16 au fost decernate femeilor. Autorul nu pomeneşte însă de Nobelul pentru literatură, unde ar fi avut motive şi mai temeinice să deplîngă odioasa discriminare. Cronicarul e de părere că situaţia poate fi remediată: o hotărîre politică care să silească comisiile Nobel ca de acum încolo, vreme de trei decenii, bărbaţii să fie ţinuţi deoparte de gustul premiilor. Şi poate că în felul acesta Dan Lăzărescu, altminteri un fin comentator al evenimentelor culturale din lume, nu va fi silit să dea dovadă de un lamentabil conformism ideologic. E trist să vezi cum un medic se lasă molipsit de nişte tipare mentale pe care ar trebui să le repudieze din capul locului. Din acelaşi articol mai aflăm, cu toată compasiunea, că doamnele varsă lacrimi cam între 30 şi 64 de ori pe an, pe cînd domnii, mai insensibili, plîng doar de 6-17 ori, deşi pînă la vîrsta de 13 ani, reprezentanţii ambelor sexe plîng în aceeaşi măsură. E de la sine înţeles că această intolerabilă deosebire, care ne dovedeşte negru pe alb că femeile suferă mai mult decît bărbaţii, nu se datorează naturii lor nervoase diferite, ci nedreptăţilor sociale la care sunt supuse. E clar, flaşneta corectitudinii a ajuns să facă victime şi în rîndul medicilor. Există şi aici o soluţie: bărbaţii trebuie să fie educaţi să plîngă mai des, iar femeile să nu mai plîngă deloc, astfel încît o smiorcăială de Spartacus să stea în cumpănă cu geniul Anei Aslan. Pînă atunci însă, va trebui să suportăm neuronii lui Bill Gates şi ţopăielile Madonnei.


Generaţia împrăştiată şi virtualităţile ei

Din numărul 4 şi ultimul pe 2009 al revistei constănţene EXPONTO, atrage atenţia un articol destul de lung şi bine documentat semnat de Loredana Opariuc, universitară din Iaşi, despre revista Albatros. O publicaţie bilunară efemeră, doar şapte numere apărute, primul în martie 1941, va aduna totuşi nume semnificative din „generaţia războiului", o generaţie risipită („împrăştiată" scria Marin Preda), termen mai exact decît „amînată", pentru că destinul reprezentanţilor ei a fost foarte diferit. Ceea ce fascinează cititorul de azi la generaţia războiului este în opinia mea potenţialul membrilor ei, valorificat parţial sau deloc, din motive istorice, valoarea nerecunoscută din motive subiective sau din cel al neîmplinirii ei. Autoarea studiului se referă pe larg la destinul postum al Albatrosului, mai precis la cel al principalilor săi colaboratori care s-au risipit în direcţii divergente. Geo Dumitrescu şi Virgil Ierunca, Mihnea Gheorghiu şi Dinu Pillat, Dimitrie Stelaru şi Mircea Streinul. Ce ar fi devenit, în condiţii de minimă normalitate aceşti autori şi alţii pe lîngă ei, ce ar fi fost literatura română dacă majoritatea scriitorilor născuţi între 1920 şi 1930 ar fi debutat la timp şi nu spre 40 sau 50 de ani, după ce mai tinerii din „generaţia 60" îşi înfipseseră steagurile în deşertul lăsat de proletcultism? Acestea sînt întrebări care se nasc sau se resuscită în mintea celui care parcurge asemenea articole despre grupări şi reviste trecătoare, aproape uitate, dar semnificative pentru felul în care se scrie (se trăieşte) istoria.


Ilustrate de peste mări

Pentru că şi revista noastră şi-a schimbat de curând aspectul grafic, n-ar strica să ne aruncăm câte-un ochi pe la alte case. Ca să vedem nu ce se face, ci cum se face pe-acolo. În editorialul proaspăt apărutului număr 2 din THE EXQUISITE CORPSE. A JOURNAL OFLETTERS AND LIFE, Andrei Codrescu spune o parte din povestea ilustraţiilor superbe de care beneficiază anuarul: „R. Crumb e un asocial, trăieşte într-un sătuc obscur din Franţa, nu foloseşte internetul şi îşi refuză sistematic milioanele de fani. Aşa încât a obţine de la el o copertă pentru Exquisite Corpse e echivalent cu a-l pune pe Marcel Proust să-ţi gătească o madlenă. Ştiu că Proust e mort, dar parcă-i mai uşor să dai de el decât de R. Crumb. Cum însă Corpse are relaţii de adâncime, inclusiv pe lumea cealaltă, până la urmă am putut intra în legătură cu misteriosul artist. Crumb a desenat două coperte, una alb-negru şi una color, şi ne-a trimis o misivă grozavă, cu scrisul său inimitabil." Iată mai jos şi epistola cu pricina: „Vă rog doar să nu vă rupeţi în figuri pe desenul meu, adăugându-i alte culori, alte contururi, alte proporţii etc. Vă spun asta din cauza tinerilor ăstora de azi, care nu se pot abţine să-şi facă de cap cum vor cu grafica. Singura intervenţie pe care v-o permit, şi chiar v-o sugerez, constă în omogenizarea roşului din titlu, deoarece eu unul, cu acuarela pe o copie foto, n-am reuşit mare lucru." Acum, că R. Crumb nu e un tip comod, e una. Dar coperta? De ea ce mai ziceţi?