Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Mitologii urbane

Seria de conferinţe organizate de U.S.R. în cadrul programului Mitologii urbane. Oraşul şi literatura a ajuns la ediţia a doua. Invitatul acestei ediţii a fost Adrian Majuru, autor a şapte remarcabile cărţi de istorie a Bucureştiului. Dacă, dintre acestea, cea care l-a impus se ocupa mai cu seamă de comunităţile marginale ale Capitalei (Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă), acum interesul cercetătorului pare a se fi deplasat către strălucirea centrului. Aşa încât vineri, 13 februarie, de la ora 14.00, pe Calea Victoriei, la sediul Uniunii Scriitorilor, Adrian Majuru a vorbit publicului chiar despre trecutul Căii Victoriei şi chiar despre povestea actualei clădiri a Uniunii Scriitorilor. Aşadar, despre fostul Pod al Mogoşoaiei, reglementat de Constantin Brâncoveanu, şi despre fosta casă a familiei Monteoru, construită cu banii câştigaţi dintr-un norocos teren petrolifer. Lucruri vechi de câteva secole, aşadar, privite prin lentila contemporană a reconstrucţiei unei identităţi culturale. „Calea Victoriei s-a modificat foarte mult în timp. În interbelic este apogeul ei. Mai ales după Primul Război, ea câştigă confruntarea cu Bulevardul Colţei, ca axă comercială. Atunci, acesta din urmă a fost segmentat în mai multe bulevarde, aşa cum e şi astăzi: Lascăr Catargiu, Bulevardul Magheru, Nicolae Bălcescu, Ion I. C. Brătianu. La aceasta a contribuit fără să vrea şi Carol al Il-lea, care în 1935 i-a dat o nouă faţă, exclusiv locativă, deschizându-l şi retrăgând de la stradă majoritatea imobilelor. Cu toate modernizările, nici o altă arteră nu va mai egala Calea Victoriei. Iar Al Doilea Război a stopat orice posibilitate de concurenţă." Prezent acolo, Cronicarul şi-a permis să citeze un fragment dintr-o conferinţă care ar merita transcrisă în întregime.



De la Biblie la Hamlet

Numărul din ianuarie 2010 al CONVORBIRILOR LITERARE a reţinut atenţia Cronicarului prin două eseuri cu miez rafinat. „Gînduri despre Crăciun" al lui Nicolae Stroescu Stînişoară, un elogiu savant şi bine cumpănit adus actualului preşedinte al Germaniei, Horst Köhler, care a avut „îndrăzneala" nediplomatică să afirme că pentru el Biblia este cartea cea mai importantă, urmarea acestei mărturisiri fiind aceea că „Liga celor fără apartenenţă confesională şi a ateilor" i-a adresat preşedintelui german un protest prin care i se impută că şi-a încălcat prerogativele înaltei sale funcţii, încetînd să fie un arbitru imparţial din punct de vedere religios.

Cum termenii în care a fost rostit protestul avea un ton radical de poruncă ideologică, Stroescu Stînişoară scrie, în apărarea preşedintelui Köhler, un inspirat şi ironic eseu. În al doilea rînd, Ion Papuc (în eseul „Ce se întîmplă în Hamlet"), comentînd cartea lui Carl Schmitt, Hamlet sau Hecuba, pune în lumină fina distincţie dintre Trauerspiel şi Tragödie, două noţiuni care în aparenţă înseamnă acelaşi lucru, dar care, în opinia lui Carl Schmitt, se deosebesc în profunzime.

Potrivit gînditorului german, nu orice joc de scenă trist şi plin de mîhnire (Trauerspiel) poate fi o tragedie (Tragödie), condiţia ca un joc tragic să fie o tragedie fiind aceea ca piesa jucată să se inspire dintr-un eveniment istoric în care spectatorii să se regăsească direct.

Cu alte cuvinte, cîtă vreme rămîne o ficţiune încropită de un dramaturg, piesa nu va fi niciodată mai mult decît un joc al tristeţii, abia semnificaţia
reală a unui întîmplări de referinţă preschimbînd piesa în tragedie autentică. Concluzia lui Carl Schmitt? Hamletul lui Shakespeare este o tragedie propriu-zisă fiindcă povestea narată face trimitere direct la epoca dramaturgului, iar nu la fictiva domnie a unui prinţ în Danemarca. Fundalul piesei se referă la drama reginei Maria Stuart a Scoţiei, care s-a căsătorit cu ucigaşul soţului ei, stîrnind ura reginei Elisabeta şi a partizanilor ei. Prin urmare, fără adevăr istoric nu există tragedii, ci doar veleităţi dramaturgice.



Viaţă de critic

Cu ani în urmă, într-un articol din revista 22, dl Dan C. Mihăilescu cerea, mai în glumă, mai în serios, un spor de periculozitate pentru remuneraţia criticilor literari. Acestora nu li se răspunde numai cu vorbe grele, ci şi, iată, cu ameninţări făţişe. Cităm, fără alte comentarii, o precizare a dlui Marius Chivu din Dilema Veche, nr. 310:

„Dl Bedros Horasangian, pe care l-am recenzat în nr. 286 al revistei, îmi dă o replică în revista ieşeană Timpul, nr. 132: «Un dobitoc de la Dilema veche m-a acuzat că vreau să epatez prin cultură. Ce să-i spui dobitocului despre cultura şi plăcerile tale? Aveam de gînd să-l pocnesc golăneşte, cu prima ocazie, ca să vadă cum e cu cultura de cartier. Dar gestul lui Traian Băsescu m-a făcut să renunţ. Asta e, uneori, mai şi renunţăm la anumite plăceri.»

Se pare că nu prin cultură vrea dl Horasangian să epateze. Nici n-ar avea cum. Argumentele domniei sale, imbatabile, arată chiar cît de mult m-am înşelat!"



Emigraţia internă

Dl Lucian Mîndruţă a găsit o formulă extrem de plastică „emigraţia internă", pentru cei care se simt tot mai exilaţi în România de azi. Nu la o emisiune de ştiri de pe Antena 1, ci în articolul de la rubrica lui din nr. 312 al DILEMEI VECHI, în care ne propune să rezolvăm cumva problema „subţierii României" (altă expresie bine găsită): „Ştiţi la ce mă refer: lumea pleacă, rămînem cîţiva. Chiar şi actorul acela care observa că ţara e mică şi mesele puţine (drept pentru care toată lumea se iubeşte cu toată lumea) s-a dus. Alţii se duc mai puţin dramatic, prin efortul propriu de a căra valiza pînă la check in-ul de la Otopeni." Lucian Mîndruţă caută soluţii „cu speranţa că diaspora se va mobiliza, iar emigraţia internă (adică cei care încearcă să trăiască aici făcînd abstracţie de populaţia din jur) va veni cu idei". Se va gândi şi Cronicarul, dar tema nu e uşor de rezolvat. Aşteptăm provincia, că la Bucureşti e cel mai greu.



Pledoarie pentru Stăpânul Inelelor

Să ne uităm sau nu la Stăpânul Inelelor, a cărui vizionare ne este propusă de PRO TV, vinerea de la 20.30? Dacă am face un sondaj de opinie în rândul românilor adulţi, majoritatea ar răspunde negativ, argumentând că filmul este „de copii"sau „o aiureală cu monştri". Însă ecranizarea capodoperei lui J.R.R. Tolkien nu este nici una, nici alta.Dincolo de faptul că este o poveste admirabil spusă despre eterna înfruntare dintre Bine şi Rău, dincolo de faptul că reuşeşte să creeze societăţi imaginare perfect funcţionale, dincolo de interpretarea genială a actorilor şi de coloana sonoră absolut tulburătoare, trilogia Stăpânul Inelelor reprezintă un discurs despre valori pe care societatea românească pare să le fi pierdut cândva, în decursul „evoluţiei" sale.

Onoare, loialitate, prietenie, spirit de sacrificiu... Ce mai înseamnă toate acestea pentru românii de astăzi? Nimic, trebuie să o recunoaştem cu părere de rău. Cel mult nişte termeni cărora doar DEX-ul le mai păstrează sensurile.

Un concept care apare frecvent în film este cel de „popor". Aproape la tot pasul el îţi izbeşte auzul, trezind o emoţie de neînţeles: „our people", „my people"... Ce mai înseamnă „poporul meu" pentru românul multiplicat în circa 22 milioane de individualităţi egoiste? Nimic. Cel mult un termen desuet, rătăcit în acest început de secol XXI, în care cuvântul de ordine, în spaţiul românesc, este atotputernicul „Eu". A spune astăzi „poporul meu" înseamnă a-ţi aplica singur, de bunăvoie, eticheta de naţionalist. Care nu e o laudă.

S-a dus vremea „popoarelor", după cum s-a dus şi cea a adevăratelor valori, iar un film ca Stăpânul Inelelor este catalogat, în mod superficial, drept tocmai ceea ce nu este: „o aiureală cu monştri". De ce? Pentru că românii nu mai au nici timpul, nici disponibilitatea de a descifra mesajele unui discurs cinematografic de excepţie. Iar cei care se apleacă asupra miilor de pagini ale cărţii sunt şi mai puţini. Când criza financiară a cuprins lumea, cui îi mai pasă că Umbra lui Sauron se întinde peste Pământul-de-Mijloc? Şi totuşi trebuie să ne pese! Vizionând Stăpânul Inelelor vom redescoperi nu doar valori şi sensibilităţi de mult uitate, ci ne vom redescoperi pe noi înşine. Sau măcar imaginea acelora care am vrea să fim. (Petcu Oana-Elena, Bucureşti)