Numărul curent: 39

Ecouri:
Acordul de la Peleş de Ştefan Cazimir


Trenurile voastre nu prea vin regulat, i-a spus cîndva un american unui rus. - Da, dar voi linşaţi negrii! i-a răspuns superior rusul.
Logica lui "da, dar" este utilizată mai frecvent decît s-ar crede, chiar şi acolo unde te-ai aştepta mai puţin: în discuţiile ştiinţifice. Un articol apărut recent (Peter Derer, La Peleş, despre kitsch, în România literară, nr. 47, 2001) o foloseşte din abundenţă. Autorul ortografiază, intermitent, "chici", punînd în paranteză "sic", fără a se putea şti la ce trimite adverbul latin. Este, probabil, un artificiu polemic prin care termenul în cauză ar deveni, vezi Doamne, derizoriu. Să credem atunci că, scriind "Petăr Derăr", i-am spori purtătorului notorietatea şi prestigiul? Alt truc polemic de valoare medie este acela al desemnării preopinentului exclusiv prin metonimii: "o nu mai puţin distinsă semnătură", "cunoscutul "caragialeolog"", "un cercetător al geniului de la Haimanale", "onorabilul" etc. Doritorii de a-i aplica lui P.D. acelaşi tratament s-ar izbi de un obstacol major: lipsa totală a informaţiilor, singura metonimie la îndemînă fiind "soţul soţiei sale". Mărunţişuri nevrednice să ne reţină prea mult atenţia. Să trecem deci la chestiunile de fond.
Articolul La Peleş (România literară, nr. 39, 3-9 octombrie 2001), descriind o fotografie din 1887 - o reuniune de familie la castelul regal din Fredensborg, Danemarca -, conchidea în privinţa celor prinşi în imagine: "bărbaţii sînt apatici, femeile posace". Da, dar... "Ţarul Alexandru al III-lea - obiectează P. D. - numai apatic nu a fost, iar despre împărăteasa Sissi nu se poate spune că era o posacă." P.D. pierde din vedere două lucruri: 1. ţarul Alexandru al III-lea este apatic în fotografie, în restul timpului putînd fi oricum; 2. împărăteasa Sissi nu apare în poză, invocarea ei ca excepţie devenind aşadar absurdă.
Articolul La Peleş îl menţiona pe Ludovic al II-lea al Bavariei drept monarhul care a adus "contribuţia cea mai impunătoare la dezvoltarea kitschului regal". Da, dar acelaşi Ludovic al II-lea, ne dezvăluie P.D., este "cel care l-a susţinut pe Wagner". Ei, şi?
Articolul La Peleş îl amintea pe Carol I ca fondator al dinastiei române; "lipsită de rădăcini în solul naţional", aceasta "trebuia să-şi afirme tradiţia, iar la nevoie să şi-o inventeze". Da, dar acelaşi Carol I, ne informează P. D., dispunea de însuşiri "organizatorice, politice şi administrative, recunoscute şi stimulate prin educaţie", şi, totodată, de "gustul pentru arta adevărată". Ei, şi?
Articolul La Peleş constata că, la castelul regal din Sinaia, "setea de "tradiţie" capătă forme disperate şi hipertrofice", iar "decoraţia şi mobilierul sînt, în totalitate, copii". Da, dar primul lui arhitect, Wilhelm von Doderer - obiectează P.D. - "făcuse studii la Stuttgart şi Berlin" şi era "profesor la Universitatea Politehnică din Viena"! Proiectul lui von Doderer, aflăm în continuare ("aflăm" e un fel de a zice; o ştiam dinainte...), a fost pus în operă de Johannes Schulz, originar din Lemberg, şi continuat de cehul Karel Liman, "ambii citaţi în lucrările de specialitate"! Ei, şi?
Entuziasmele lui P.D. intră parţial în eclipsă atunci cînd autorul scrie: "imaginile interioare, uneori pe muchie de cuţit (s. m.), sunt întregite de peisajul de afară, unde castelul şi natura cuceresc privitorul indiferent dacă urcă din vale sau călătoreşte cu funicularul". Dar virtuţile "peisajului de afară" (memorabilă formulă!) nu pot răscumpăra păcatele "peisajului dinăuntru". Cît priveşte "muchia de cuţit" drept suport al "imaginilor interioare", contextul ne obligă să credem că e o fragilă linie de demarcaţie între autentic şi fals, între creaţie şi confecţie, între artă şi kitsch. Recunoaştere cu atît mai preţioasă cu cît emitentul ei îşi calcă pe inimă ca să o exprime.
Un pericol decurgînd din calificarea Peleşului drept o operă kitsch, crede P.D., este că astfel "se subapreciază calitatea unei mari părţi din oraşele româneşti, marcate de aceste mişcări stilistice. Nu cumva asemenea subaprecieri au facilitat şi demolările de dinainte şi de după 1989?" Ce are a face una cu alta, se va întreba orice om cu gîndirea limpede. Kitschul de la Peleş (relevat, între alţii, de Abraham Moles, în Psihologia kitschului) a înrîurit efectiv arhitectura multor staţiuni montane, iar o minte calmă şi obiectivă nu va ezita s-o recunoască, fără a justifica în nici un fel demolările, care nici nu s-au produs în localităţile respective.
"...dacă desconsiderăm acest patrimoniu - se îngrijorează P.D., - ce-ar mai fi de zis despre unele producţii "romantice" actuale, influenţate nu de nordul european, ci de orientul îndepărtat?" despre producţiile "romantice" actuale influenţate de orientul îndepărtat vom spune ceea ce trebuie spus, fără a ne teme că punem astfel în pericol vechiul patrimoniu arhitectonic, influenţat de nordul european. Spiritul critic este, prin definiţie, liber şi nu admite ocultări sau intermitenţe.
"Castelul Peleş - conchide P.D. - rămîne reprezentativ pentru o mare parte din arta şi arhitectura vremii." Riguros exact: pentru că o mare parte din arta şi arhitectura vremii întruchipa o expresie a kitschului; ea s-a caracterizat, în toate ţările continentului, prin ecletismul ei paseist, prin juxtapunerea servilă a citatelor, prin conceperea stilului ca simplă cortină decorativă, prin belşug ornamental şi vanitate pretenţioasă. Controversa dintre P.D. şi preopinentul său desemnat prin metonimii se dizolvă astfel într-un acord perfect: "Şi aşa zi, ai? D-ai noştri, stimabile? bravos! mă bucur." (O scrisoare pierdută, actul IV, scena XIV) Binecuvîntat fie duhul lui Caragiale, care inspiră asemenea miracole şi patronează împlinirea lor!


P.S. Cele mai calde gînduri şi urări de bine doamnei Doina Răcilă (Universitatea din Iowa), o cititoare fidelă a României literare.