Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Acesta nu e un necrolog... de Dumitru Ţepeneag

In ultimul său roman, Roman sentimental, naratorul e întins ca pe o năsălie, undeva într-un spaţiu mortuar, o cameră de spital, pentru reanimare sau, mai degrabă, pur şi simplu la morgă: ou mon corps sans vie a été transporté apres un accident. într-adevăr, accidentul cardiac a avut loc în noaptea de 17 spre 18 februarie, undeva la Caen, oraş normand, nu departe de Brest unde Robbe-Grillet s-a născut pe 18 august 1922. O să spuneţi că la vârsta asta orice text devine premonitoriu. Un delir de fapt mai mult sadic decât erotic şi care, la lectură, nu declanşează nici cea mai mică excitaţie sexuală, ci mai degrabă angoasă. Eros şi Thanatos şi alte brânzeturi, cum ar fi zis Eugene Ionesco, un alt obsedat de moarte care încerca să se apere altfel, prin umor.

Robbe-Grillet a învăţat, ca şi alţi scriitori care se străduiesc să se libereze de chinga convenţiilor literare, să-l epateze pe cititorul statisticilor: acela care cumpără cărţile, iar dacă le citeşte sau nu, asta pare să nu conteze decât pentru punga negustorului de cărţi, adică a editorului. De fapt e mai complicat... Mai ales în ultimul timp, acest cititor a înţepenit cu sticla de bere în faţa televizorului; acolo îşi formează gustul literar din ce în ce mai lamentabil, acolo aşteaptă, ca şi noi toţi, fără să-şi dea seama în ce măsură contribuie şi el, aşteaptă sfârşitul literaturii. Ultimul roman al lui Robbe-Grillet a fost primit ca o dovadă a zahariselii scriitorului care, în loc să se resemneze, precum Julien Gracq şi să aştepte moartea într-o tăcere demnă, continua să scrie şi să facă filme; dar acest roman poate fi considerat şi ca o provocare sau ca un strigăt disperat al unui ateu al cărui paradis e de un erotism pedofil, inacceptabil de către legile în vigoare. Din păcate, pentru eficienţa gestului, Bastilia marchizului De Sade a fost demult dărâmată.

Tot o provocare a fost şi prezentarea candidaturii la Academia Franceză, o instituţie care se potriveşte tot mai mult cu cititorul îmbuibat de bere şi de spectacol televizual. Asta s-a întâmplat în 2004. Când am aflat, am rămas cu gura căscată şi, deşi am acceptat să mă duc la Cafeneaua Flore, unde viitorul academician primea felicitările sau, mai puţin, reproşurile prietenilor şi admiratorilor, n-am înţeles nimic din cele câteva fraze pe care scriitorul, hilar, le debita drept explicaţii. Cu atât mai mult cu cât, cu aproape treizeci de ani în urmă, când Eugene Ionesco, exasperat să se afle, ca măgarul printre oi, la aceeaşi Academie, m-a trimis la Robbe-Grillet să-l conving să-şi depună candidatura, acesta mi-a râs în nas şi mi-a demonstrat, în numai câteva fraze inutilitatea şi ridicolul acestei instituţii. De fapt, Robbe-Grillet îşi calculase ca un şahist şi această mutare: de la bun început a refuzat să se împopoţoneze cu costumul cel verde şi sabie la brâu, costumaţie demnă de un spectacol de operetă şi, mult mai grav, n-a vrut să ţină nici discursul tradiţional în onoarea predecesorului său. Secretara "perpetuă" a Academiei, Hélene Carrere d^Encausse, a încercat în fel şi chip să-l înduplece. Degeaba. La moartea scriitorului, tocmeala asta încă nu se terminase...

Trebuie să mărturisesc că nu-mi plac toate romanele lui Robbe-Grillet şi le prefer pe cele din anii ^50-^60. Sollers de astă dată are dreptate: "în labirint" e capodopera scriitorului; mai târziu, acesta a alunecat tot mai mult spre un erotism în care nu se mai străduia să evite clişeele. Or, în labirint pe care l-am tradus prin 1968/69 e, şi nu numai pentru mine, un roman eminamente oniric, precum şi alte scrieri ale autorului din acea perioadă, de exemplu, Proiect pentru o revoluţie la New York.

Robbe-Grillet a avut un rol decisiv în impunerea "noului roman", înzestrat fiind cu un adevărat talent teoretic. Până la venirea lui Ricardou, el s-a războit cu criticii care nu acceptau această schimbare a canonului cerută de noii romancieri. Nici Pinget, nici Claude Simon pe care îi putem prefera ca romancieri lui Robbe-Grillet nu avea vâna lui teoretică. De aceea s-a şi făcut cunoscut în străinătate, mai ales în Statele Unite, unde a şi predat teoria romanului. în Franţa, era mai degrabă văzut cu circumspecţie. Nimeni nu e profet în ţara sa? Poate... Dar nu era numai asta. Felul său ironic în relaţiile cu ceilalţi, cinismul care, după părerea mea, era mai degrabă o poză şi un mod de apărare, felul său de-a se purta, stil "mare scriitor", toate astea atrăgeau uneori antipatia. Aparenţa era însă mai degrabă înşelătoare. Dacă îl cunoşteai puţin, nu era prea greu să-i descoperi vulnerabilitatea şi chiar modestia. Sau mai precis nesiguranţa, îndoiala. A fost unul dintre scriitorii care credeau într-adevăr în literatură. Avea pentru Pinget o admiraţie pe care nu şovăia să şi-o exprime public. Iar dacă părea obsedat de propria sa operă, acceptând să vină până pe ţărmul Mării Negre ca să asiste până la urmă la glorificarea unui scriitor de mâna a doua, asta nu înseamnă că se credea un geniu şi nici că se socotea mai presus decât ceilalţi.

Ce înseamnă un "mare scriitor"?

Marele scriitor e acela care reuşeşte să-şi impună diferenţa: această distanţă faţă de ceilalţi scriitori care îi este mai degrabă dăunătoare în timpul vieţii (mai ales dacă e scurtă...), căci contemporanilor nu le este uşor s-o omologheze, criteriile lor depinzând de un canon depăşit. La această depăşire contribuie bineînţeles şi "marele scriitor".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara