Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
ION MIRCEA: „Acesta este ritmul meu, tempoul respiraţiei mele ca fiinţă grafologică“ de Gelu Dorian


convorbire realizată de Gellu Dorian

Gellu Dorian: – Domnule Ion Mircea, sunt patruzeci şi şapte de ani de la debutul literar în revista „Tribuna” din Cluj. Aveaţi nouăsprezece ani. Cum se numea poezia?
Ion Mircea: – Poezia se numea Pescuitorul de perle.

G. D.: – Din acel „Pescuitor de perle” cât a mai rămas, să spunem, în Şocul oxigenului ?
I. M.: – La prima vedere, nimic. Dar sugestia din versurile acelea de început, oricât de naive sau de inocente vor fi fost ele, după care apa pe care o străbate scufundătorul se închide în urma lui ca o scoică, astfel că face din pescuitorul de perle o perlă vie, acea sugestie s-ar putea să aibă vreun corespondent în volumul Şocul oxigenului, apărut după treizeci şi şapte de ani de la debut, în 2002.

G. D.: – Am trăit tot timpul cu impresia că veniţi dintr-o lume aristocrată. Eleganţa dumneavoastră, sobrietatea şi ritmul calm al vieţii mi-au creat această impresie. Din ce familie vă trageţi? Aţi putea reconstitui un arbore genealogic al familiei din care v-aţi născut?
I. M.: – M-am născut la ţară, dintr-o familie onorabilă, dar fără ascendenţă aristocratică – sau cel puţin eu nu o cunosc. Părinţii mei n-au avut titluri nobiliare şi n-au fost nişte latifundiari, aş spune că dimpotrivă. Numele nostru are, în schimb, o lungă genealogie. Dar nu e nici locul şi nu avem nici timpul necesar pentru a stărui asupra acestui subiect.

G. D.: – De la debutul editorial până la prima carte a trecut ceva timp. De ce?
I.M.: – Din pricina spaimei care m-a cuprins. Istm a avut un atât de mare succes, încât m-a speriat, pur şi simplu. A durat ceva până să mă dezmeticesc.

G. D.: – Ritmul acesta, rar, l-aţi păstrat şi la apariţia celorlalte cărţi. De la Istm, carte apărută în 1971, au trecut opt ani până la Tobele fragede. Ca apoi, abia în 1984, să publicaţi Copacul cu 10.000 de imagini, iar în 1989, ceva mai grăbit, dacă se poate spune, să publicaţi Piramida împădurită. Ce vă determina să păstraţi acest ritm?
I. M.: – În primul rând, respectul faţă de cititori. Dar, în esenţă, acesta e ritmul meu, tempoul respiraţiei mele ca fiinţă grafologică. Este, dacă vreţi, sistola şi diastola modului în care am înţeles să mă înfăţişez în faţa cititorilor mei.

G. D.: – Şocul oxigenului a apărut, aşadar, abia în 2002, după ce, în 1996, aţi publicat o primă antologie de autor, Poezii. Acelaşi ritm. Privind acum înapoi, incluzând aici şi Pororoca, vă consideraţi un poet împlinit?
I. M.: – Nu, nici vorbă. Dar felul în care mă văd eu însumi nu are nici cea mai palidă relevanţă pentru cei care ne citesc.

G. D.: – Normal ar fi, urmând acelaşi ritm, să publicaţi o nouă carte de poezie. Aveţi aşa ceva în sertarul dumneavoastră?
I. M. : – Mă faceţi să cred că sunt mai predictibil, totuşi, decât vulcanii sau seismele. Da, am o carte, apărută recent, la începutul anului 2012, la Editura ASA din Bucureşti. Se intitulează Manuscrisul din Insula Elefantina.

G. D.: – Evident, viaţa dumneavoastră nu s-a redus numai la poezie. Aţi făcut parte, în timpul studenţiei, din Gruparea „Echinox”, apoi aţi mai lucrat la Muzeul „O. Goga” din Ciucea, şi, desigur, redactor la revista „Transilvania”, căreia cu timpul i-aţi conferit eleganţa de care se bucură şi acum. Spuneţi-mi cum s-au petrecut momentele vieţii dumneavoastră în această perioadă.
I. M.: – Iertaţi-mă, dar mi-e peste mână să vorbesc despre viaţa mea. Las mai curând viaţa să vorbească despre mine. Aţi menţionat însă momentul „Echinox”, ceea ce mă obligă o dată în plus. Pentru că doi dintre poeţii emblematici ai acestei grupări, Adrian Popescu şi Dinu Flămând, au obţinut prestigiosul premiu de la Botoşani înaintea mea, ceea ce confirmă, la urma urmei, viabilitatea – dacă nu cumva şi perenitatea – formulelor poetice inaugurale ale „Echinoxului”, asupra cărora critica şi istoria noastră literară s-au pronunţat în repetate rânduri.

G. D.: – Concomitent cu destinele „Transilvaniei”, la Sibiu aţi condus alte două instituţii: Asociaţia Scriitorilor şi Centrul European de Poezie şi Dialog Cultural Est-Vest „Constantin Noica”. Aţi organizat, sub egida lor, două ediţii ale Festivalului European de Poezie. Ce v-a determinat în anul 2000 să părăsiţi Sibiul şi să vă mutaţi la Bucureşti?
I. M.: – Am să vă răspund. N-am mărturisit- o niciodată public. Am trecut munţii pentru că am întâlnit iubirea vieţii mele.

G. D.: – Ce s-a schimbat în viaţa poeziei dumneavoastră, odată intrat în vacarmul dîmboviţean?
I. M. : – N-aţi înţeles, nu am intrat în nimic. Nimic din afară, de dincolo sau de dincoace de munţi, nimic din jurul meu nu conta şi nici nu contează. Singurul vacarm în care am pătruns era cel al iubirii. Singurul lucru cu adevărat nou sub soare este Iubirea. N-am văzut şi, practic, nu văd nici astăzi decât Iubirea. Sunt orb pentru că văd.

G. D.: – Sunteţi, ca sumă inefabilă, un poet discret, cu apariţii rare în lumea literară – cel puţin în ultima vreme. Acest lucru a făcut ca juriul de acordare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” să amâne decizia decernării laurilor, pe care îi meritaţi pe deplin. Aţi fost cel mai nominalizat poet: de zece ori. Aţi privit cu detaşare acest lucru. Ceea ce m-a convins de verticalitatea şi sobrietatea dumneavoastră. Cum priviţi, de pe această poziţie, de poet ce părea a fi dezinteresat de o astfel de distincţie, acest premiu?
I. M. : – Premiul mă onorează, evident. Se cuvine să fac însă o precizare. Premiul „Mihai Eminescu” nu are nimic în comun cu creaţia lui Mihai Eminescu. Da, această distincţie îi poartă numele. Da, întreaga manifestare de la Botoşani – care vă datorează mult, Domnule Gellu Dorian – şi întreaga sintaxă de profunzime a României sunt impregnate de memoria şi geniul creaţiei eminesciene. Dar noi, cei de astăzi, nu ne putem alătura la propriu prestigiului marelui nostru poet nici în visele cele mai paradisiace. Dacă vreunul dintre contemporanii noştri are pretenţia (să nu spun tupeul sau neruşinarea) de a se enumera alături de Eminescu e într-o gravă rătăcire. Eminescu nu este numai Altcineva, el este şi Altceva, pentru a nu spune Cu-Totul-Altceva. Nu e posibilă nici măcar o alăturare numerică a numelor noastre de numele lui. Pe de altă parte, nu avem dreptul să tratăm această chestiune ca fiind una care se subînţelege. Avem obligaţia morală să operăm de facto această disociere, ea trebuie făcută la modul public, tranşant şi la lumina zilei.

G. D.: – Există calitatea de poet naţional? Şi dacă da, cum se manifestă?
I. M. : – Calitatea de poet naţional este legată indisolubil de limba în care acesta scrie. Eminescu se identifică fără de rest cu limba română. Undeva, pe o coală rătăcită, el ne-a lăsat o tulburătoare însemnare: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei, când eu n-oi mai fi?” (Fragmentarium, 1981). Probabil că, în viitor, va fi cu putinţă ca un poet să fie declarat naţional, cu toate că-şi va fi scris întreaga operă într-o altă limbă decât cea a etniei sale. Astăzi aşa ceva este inconceptibil. În zilele noastre, a fi poet naţional este un calificativ eminamente identitar. Se cuvine să spunem de la bun început că sintagma de poet naţional e defectivă de plural, nu există mai mulţi poeţi naţionali în sânul unui popor. Blaga nu e poetul naţional, nici Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia sau Nichita Stănescu. Cel care ne-a dat Luceafărul şi atâtea alte capodopere literare este singurul perceput a fi poet naţional, aşa cum pentru lusitani, de pildă, este Luis de Camões. Urmarea e că ziua naşterii lui Eminescu, 15 ianuarie, a fost declarată Ziua Culturii Naţionale. Lusitanii, de care am făcut vorbire, au fost însă mult mai radicali. Dat fiind că ziua naşterii lui Camões nu se cunoaşte cu certitudine, ei au declarat ziua morţii lui, 10 iunie, drept Ziua Naţională a Portugaliei. Spun asta pentru a nu ne culca pe o ureche şi să credem că suntem singura etnie de pe glob care îşi face o emblemă naţională din numele unui poet.

G. D.: – Vă rog să evocaţi un moment din programul Zilelor Eminescu care v-a marcat în mod deosebit.
I. M.: – Vi le datorăm pe toate, Domnule Gellu Dorian, şi nu vom uita prea curând lucrul acesta. Pentru a vă răspunde, totuşi, n-aş vrea să consemnez aici decât Sfânta Liturghie şi săvârşirea Te Deum-ului din 15 ianuarie, la Biserica Uspenia din Botoşani, acolo unde se găseşte şi astăzi cristelniţa în care a fost botezat pruncul Mihai Eminovici. Asistând, cu primarul Cătălin Flutur, cu celelalte oficialităţi ale urbei, cu confraţii noştri scriitori veniţi de peste tot, din ţară, dar şi din fostele ei provincii istorice (Bucovina de Nord şi Basarabia), alături de enoriaşii sfântului lăcaş, asistând la acele momente înălţătoare, m-a cutreierat un gând. Voi încerca să-l transcriu, deşi sunt conştient că el încă nu s-a sedimentat cum trebuie, de aceea îmi cer cu anticipaţie iertare pentru stângăcia articulării lui. Ştim cu toţii că anul 2011 a fost declarat, de către Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Anul Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii. Se făcea că, în acele clipe, am pornit un pelerinaj cu cristelniţatezaur de la Botoşani, deplasându-ne până la Bucureşti şi de la Bucureşti până dincolo de Timişoara, iar de acolo îndărăt, până dincolo de Constanţa, la pragul Mării Negre, aşa încât, cu acest însemn al dăinuirii culturii şi spiritualităţii noastre, să facem, simbolic, semnul Sfintei Cruci peste întreg pământul românesc.

G. D.: – Corelativ cu semnul simbolic săvârşit „peste întreg pământul românesc”, cum vedeţi relaţia dintre credinţă şi poezie?
I. M.: – Credinţa şi poezia se întâlnesc rar faţă către faţă în lumea noastră, dar şi mai rar în alcătuirea aceleiaşi fiinţe omeneşti. De la Roman Melodul, Efrem Sirul, Andrei Criteanul, până la Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu, Daniil Sandu Tudor, Ioan Alexandru sau Daniel Turcea, credinţa a stat, totuşi, de puţine alte ori la aceeaşi masă cu poezia! Dar n-am de gând să ratez prilejul şi mă văd dator să mărturisesc că, personal, fac o clară distincţie între poezia de cult (sau canonul poetic liturgic din imnografia ortodoxă) şi producţiile lirice de coloratură laică, religioasă, mistică, orfică, ziceţi-i cum vreţi. Amalgamarea şi valorizarea critică nediferenţiată a celor două sfere semantice au creat şi continuă să creeze multă confuzie în viaţa literară de la noi. Vă întreb: ce au Psalmii lui Arghezi cu literatura noastră de cult şi ce are Imnul Acatist la „Rugul Aprins” al Născătoarei de Dumnezeu, scris de ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, cu istoria literaturii române? Cu oricâtă largheţe am privi lucrurile, ar putea fi cântarea imnică „Lumină lină” subsumată unei specii literare sau „Rugăciune” de Mihai Eminescu subsumată tipicului liturgic răsăritean?

G. D.: – Nu e mai puţin adevărat că, privită în adevărata ei lumină, întreaga creaţie poetică eminesciană ni se înfăţişează ca o vastă şi înfiorată liturghie cosmică. Există oare temeiuri serioase să ne îndoim că Eminescu a fost un poet creştin?
I. M.: – Nu există, din punctul meu de vedere, şi mă desolidarizez şi pe această cale de opinia contrară pe care o cultivă, tot mai vehement, unii intelectuali liber-cugetători de astăzi. Tot ei sunt, în schimb, extrem de generoşi, de pildă, cu un fizician de geniu ca Albert Einstein, despre a cărui credinţă în Dumnezeu se vorbeşte pe toate cărările, dar care, în paranteză fie spus, nu credea în nemurirea sufletului şi nici în Viaţa de Apoi, „ingrediente” fără de care orice credinţă iese în decor. Întorcându-ne la Eminescu, oare cum se poate îndoi cineva de credinţa unui poet care scrie negru pe alb: „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu se-ascundea nimica, deşi tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns/ [...] Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl” („Scrisoarea I”)? Parcă Paul Zarifopol vedea în Eminescu „o nemereală rară a zarului Creaţiunii”. Citindu-l pe poetul nostru, înţelegem că Dumnezeu nu dă, totuşi, cu zarurile (pentru a-l cita pe Einstein de această dată), pentru că nu poate exista hazard într-o lume ordonată divin. V-aş da ca punct de sprijin argumentul unui savant de renume, Friedrich Cramer, din cuprinsul unei cărţi traduse şi la noi: Haos şi ordine. Autorul susţine acolo următoarele: „Vârsta universului este infim de mică în comparaţie cu timpul necesar unei «ordini produse din întâmplare». Asta înseamnă că nu e posibil ca viaţa să se fi născut printr-o serie de evenimente aleatorii”. Doamne, cât de eminescian sună acest argument filosofic!

G. D.: – Aţi vizitat municipiul Botoşani, o parte din zona lui de iradiere: Vorona, Ipoteşti, Popăuţi... Ce impresie v-a făcut reîntâlnirea cu aceste meleaguri binecuvântate?
I. M.: – După Botoşani, cel dintâi obiectiv al nostru a fost Vorona. Se cuvine de la bun început să adresăm cuvinte de gratitudine vrednicului primar al localităţii, profesorul Aurel Ştefan, de formaţie filolog (nici că se putea altfel într-o regiune pecetluită de cuvântul marelui nostru poet), şi întregii suflări a comunei, care ne-au primit cu multă căldură. Ne-au mişcat până la lacrimi cuvintele gazdelor şi recitalul pe versurile lui Eminescu, susţinut de elevii şi profesorii din localitate; dar punctul de cea mai înaltă tensiune abia urma să se producă, pentru că întrevederea s-a încheiat cu un moment memorabil: parastasul de pomenire a lui Mihai Eminescu şi a părinţilor săi, Raluca şi Gheorghe, oficiat de preotul de mir al Voronei (fiul primarului Ştefan). Am rememorat cu acel prilej, de minte, inimă şi literatură, dar şi de sfinţenie implicită, numele celorlalţi componenţi ai familiei Eminovici, ale unchilor poetului care au îmbrăcat haina monahală: Iachint şi Calinic, dar şi ale mătuşilor sale, care s-au nevoit în obştea Mănăstirii Agafton: stareţa Olimpiada, Sofia şi Fevronia (cea de la care Eminescu a învăţat să descifreze slovele chirilice din „vechile Cazanii”). Să adăugăm neîntârziat faptul că mama poetului, Raluca Iuraşcu, s-a născut în zonă, la Joldeşti (care face parte din comuna Vorona). Mi-a fost dat să constat că, mai pe faţă, mai pe dos, oamenii locului regretă şi astăzi că Eminescu nu s-a născut în Vorona, ceea ce ar fi făcut ca dânşii să cadă, nu-i aşa?, la marea cinste de a-i fi consăteni. Am mărturisit şi în faţa lor, o mărturisesc şi aici: credinţa mea este că, pentru orice vorbitor de limbă română, aidoma sferei pascaliene cu centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri, Eminescu pare a se fi născut peste tot pe întinderea spaţiului românesc, deci să vieze peste tot, pentru a nu muri nicăieri.

G. D.: – De la biserica satului Vorona aţi ajuns apoi la Mănăstirea Vorona...
I. M.: – Erau ceasurile vecerniei când am ajuns la obştea de maici de la Vorona. Se răsturna din cer peste noi o ninsoare cum nu s-a mai văzut. Ne-am lăsat în grija Maicii Teofana Scântei, o adevă rată gherontisa, stareţa aşezământului monahal care a primit sub acoperişul lui, de-a lungul vremii, atâţia creştini, fie începători, sporiţi sau desăvârşiţi. A rămas pentru altă dată făgăduita întâlnire cu fabuloasa bibliotecă a mănăstirii, aşa cum a rămas pentru o altă duminică a fiinţei noastre întâlnirea cu Sfântul Cuvios Onufrie, ale cărui sfinte moaşte odihnesc nu departe de vatra care ne-a găzduit, la Sihăstria Voronei. Acum, la Vorona, cum spuneam, ne-am dăruit doar o clipă de reculegere şi recunoştinţă, la adăpostul acestui venerabil centru al Ortodoxiei româneşti. La plecare, ne-am lăsat pradă iarăşi fulgilor imponderabili şi neîntinaţi pe care Pronia, în marea Ei mângâiere, i-a trimis peste noi. „Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă; mic reprezentant al Universului ”, citim undeva în manuscrisele eminesciene. Eminescu a lăsat tot prin manuscrise o constatare uluitoare: în spaţiul catolic, de pildă, fulgii de zăpadă cristalizează în forma crucii latine, pe când la noi cristalizează după „chipul” crucii greceşti, ortodoxe. De unde ştiu, oare, fulgii deosebirile de credinţă dintre Apus şi Răsărit? Tot Poetul ne dă lămurirea când spune că: „nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea Domnului”.

G. D.: – Constat, acum, în final, că v-aţi pronunţat mai mult despre Eminescu decât despre creaţia dumneavoastră şi Premiul care v-a fost decernat.
I. M. – E normal. Nu văd nimic rău în a-i face din când în când o plecăciune. Românii au văzut dintotdeauna în el un voievod. Dar Petre Ţuţea o spune cel mai bine, când îl socoteşte pe Mircea Martin, Dinu Flămând şi Ion Mircea la decernarea Premiului Naţional „Eminescu“ Eminescu „sumă lirică de voievozi”.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara