Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Acad. Mircea Maliţa: „Roller şi Răutu nu ieşeau din vorba lui Sadoveanu“ de Ilie Rad

Stimate domnule academician, vă propun să începem dialogul nostru cu anii studenţiei dvs. Ştiu că aţi urmat, la Bucureşti, Facultatea de Matematică (finalizată în 1949), dar şi Facultatea de Litere (1945-1949), cum se scrie în Dicţionarul general al literaturii române. Puteţi contura puţin viaţa universitară pe care aţi cunoscut-o, marii profesori pe care i-aţi avut, mai ales la Facultatea de Litere?

Mai întâi o precizare: n-am urmat Literele! Am urmat Filosofia! Aşa era atunci. Programul era foarte lax: nu erai obligat să participiu la cursuri, te duceai doar unde voiai. Dar n-am terminat Filosofia. Am ajuns până în anul IV, când m-au „furat” răspunderile pe care le-am avut. Mai întâi, am activat în viaţa studenţească, în Frontul Democratic al Studenţilor, unde am fost preşedinte pe facultate, apoi pe Universitate şi, în cele din urmă, pe Capitală. În 1948, la Iaşi, am fost ales preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor din România. Intrarea mea în politică s-a făcut pas cu pas, de pe poziţiile acestea. Întâi, eram antifascist şi eram, din cauza asta, mai de stânga. Am reprezentat întâi studenţii pe facultate, pe urmă pe Universitate, pe urmă pe Bucureşti şi, în cele din urmă, pe ţară. Desigur, eu nu ştiam ce va urma. Peste un an ne-au desfiinţat şi ne-au topit în Uniunea Tineretului Muncitoresc.
La Facultatea de Matematică, am avut profesori excepţionali: Grigore Moisil pentru logică, Stoilow pentru funcţii complexe, Miron Nicolescu pentru analiză, Ion Barbu (Dan Barbilian) pentru algebre axiomatice, Prinţul Sturdza pentru teoria funcţiilor, Octav Onicescu la probabilităţi, Atanasiu şi Ţiţeica, la noţiuni de fizică.
Profesorul Miron Nicolescu m-a luat preparator, încă student fiind, apoi asistent.

L-aţi cunoscut mai îndeaproape pe Ion Barbu?

L-am cunoscut bine. El a fost omul care a vorbit şi în scris despre mine, eu fiind încă student. În Curs de algebră axiomatică, partea I, 1947-1948, Ion Barbu mă citează şi pe mine. Era vorba despre un sistem de ecuaţii, care se presupunea că este independent. Eu am demonstrat că nu este independent, că ecuaţiile se pot deduce unele din altele. Şi am făcut asta foarte laborios, pe multe pagini. El n-a crezut şi a dat lucrarea mea asistentului său. Iar acesta a făcut mai scurtă demonstraţia şi a recunoscut că, într-adevăr, se poate. Atunci Ion Barbu a făcut o notă în cursul amintit. Eu am cursul şi pot să vi-l arăt (Mircea Maliţa îmi arată, cu emoţie, nota respectivă, din cursul şapirografiat al lui Ion Barbu, îngălbenit de vreme, unde citim: „D-nul M. Maliţa a observat că ipoteza permutabilităţii e de prisos şi a dat noul sistem de axiome, prima tabelă. Demonstraţia echivalenţei a fost simplificată de d. Halanay. A doua tablă de axiome menţionată aparţine d. Halanay ” – Ion Barbu, op. cit., p. 111).

Cum era la Facultatea de Filosofie?

În orice caz, eu eram topit după Călinescu. Am participat la cursurile lui. Era o înghesuială atât de mare, încât parcă venea tot Bucureştiul! Amfiteatrul era plin ochi, mulţi nu aveau loc, încât unii stăteau pe jos, în jurul catedrei. Călinescu vorbea liber, având în faţă doar nişte foiţe foarte mici. În general, nu făcea referinţe politice. Avea o voce scârţâită, nu prea agreabilă. Era şi destul de supărăcios, dar altfel era de o cultură extraordinară. Lecţiile pe care le-am urmat erau despre clasicism şi romantism. Vorbea despre idealul de frumuseţe în romantism.
Tot la Filosofie l-am avut, pentru o foarte scurtă perioadă, pe Gusti, care a fost afectat de Reforma învăţământului, din 1948. Şi pe Călinescu l-au scos de la catedră, iar asta a fost, pentru el, o foarte mare lovitură. Dintre filosofi, mi-l amintesc pe Mircea Florian, care era foarte important pentru noi.

Dar P.P. Negulescu? Am aflat recent că acesta ar fi spus: „Sunt prea bătrân pentru a mai intra în P.C.R.“!

Nu l-am audiat. Dar citisem multe lucrări de-ale lui. Îi citisem cu mare interes cărţile, dar acum nu îl „văd”, în amintiri nu mi-l trezesc. A venit la un moment dat şi Ralea, dar numai pentru o conferinţă, el avea deja demnităţi publice, era foarte ocupat. De el m-am apropiat în deceniile următoare. Odată, la Geneva, unde ne-am întâlnit, duşi de calendarul de reuniuni internaţionale al fiecăruia, mi-a povestit, cu multă savoare, amintirile sale despre Titulescu. La pedagogie era George G. Antonescu, care avea autoritate mare.

Vorbeaţi de fascinantele cursuri ale lui G. Călinescu. L-aţi mai întâlnit ulterior pe „divinul critic”?

Da, pentru că el era membru în comisia de achiziţii a Bibliotecii. În primul interviu realizat de doamna Cristina Dobrotă şi publicat în volumul Mircea Maliţa, Biobibliografie. [Ediţie îngrijită de Lucian Pricop. Prefaţă de Lucian Pricop şi Remus Pricopie, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2012, p. 28-29], am relatat o scenă la care am asistat. Odată, la o reuniune a Academiei, l-am văzut pe Călinescu stând de vorbă cu Sadoveanu, lângă o fereastră. Se aştepta ca Traian Săvulescu, preşedintele Academiei, mare specialist în fitopatologie agricolă, care tocmai fusese la Moscova, să relateze colegilor din experienţa savanţilor sovietici. Când a vorbit, Săvulescu nu s-a mărginit la cele văzute, ci a vrut să transmită academicienilor români şi câteva sfaturi de urmat, pentru orientarea lor viitoare. Din nefericire, a ales un exemplu nepotrivit, pentru a ilustra că noi nu ne conduceam după ideea de a aplica în viaţa şi cultura noastră ceea ce studiem şi ştim. La Institutul de Literatură şi Folclor, a spus el, cercetătorii sunt cufundaţi în istorie veche. Or, acest institut era condus de Călinescu, care era atunci un om rănit de alungarea lui de la catedra universitară, pe lângă faptul că, în general, el era irascibil şi capabil de descărcări furtunoase. Călinescu l-a întrerupt violent pe Săvulescu, spunând că el îl studiază acum pe Antioh Cantemir, fiul savantului român, ajuns consilierul lui Petru cel Mare, care are tangenţele lui cu cultura tatălui său. Trebuie un grad mare de ignoranţă să tratezi drept desuete asemenea subiecte – a continuat Călinescu – , adresând şi alte cuvinte dure la adresa îngustimii de gândire a lui Săvulescu. La rândul său, acesta, înroşit şi tremurând, a vorbit despre orbirea celor obsedaţi de temele lor înguste, care minimizează capacitatea societăţii de a cunoaşte şi înţelege cultura adevărată. Ceea ce a urmat nu s-a putut descifra, din cauză că cei doi îşi aruncau reciproc, deodată, invective grele. Călinescu s-a ridicat şi a părăsit sala, trântind uşa şi strigând repetat ceea ce noi auzeam în sala de şedinţe: „Mahala, nu Academie!”

În aprilie 1949, ca lider al studenţilor pe ţară, aţi participat, la Paris, la Congresul Partizanilor Păcii, alături de Mihail Sadoveanu, Petre Constantinescu-Iaşi, Florica Mezincescu, Zaharia Stancu, Leonte Răutu şi Mihail Roller. Cu acea ocazie i-aţi văzut, în „carne şi oase”, cum se spune, pe Picasso (de la care aţi ratat un autograf!), Paul Eluard, Marc Chagall, Jorge Amado, Pablo Neruda, Aragon, Elsa Triolet, Illya Ehrenburg, György Lukács şi alţii. Cel mai mult v-a impresionat Sadoveanu. De ce?

Într-adevăr, Sadoveanu m-a impresionat foarte mult. Eu îi citisem cărţile şi îl admiram. Acum, când vedeam omul, nu mă săturam să îl privesc. Era un om extrem de taciturn, nu vorbea aproape nimic, fiind foarte indiferent la cele din jur. Delegaţia românească la acel Congres nu avea decât opt inşi, admişi de francezi. Restul s-au dus la Praga. Între cei opt, trebuia să fie unul şi tânăr, şi student, dacă se poate. Şi atunci, printr-un miracol pentru mine, am fost nominalizat eu. Şi mi s-a spus: „Uite, noi n-avem un secretar, care să-l ajute pe maestrul Sadoveanu. Întreabă-l dacă îi poţi fi de folos!”. Şi am făcut asta, iar Sadoveanu mi-a dat câteva treburi de rezolvat. Ajunşi la Paris, mă trimitea la farmacie, să-i cumpăr medicamente, îmi cerea să-i fac programul, să-i aranjez întâlnirile şi interviurile pentru presă. Era monumental şi ca înfăţişare; toată lumea umbla după el. Era cunoscut, făcea impresie foarte bună, iar cei doi oficiali care fuseseră în delegaţie, Roller şi Răutu, nu ieşeau din vorba lui, se temeau de el. Primiseră dispoziţii de la Chişinevschi, ca lui Sadoveanu să nu-i lipsească nimic şi să nu fie niciodată indispus.
Într-o carte de-a mea, din 2009, Minţi senine, minţi învolburate, am descris în detaliu impresiile din acea călătorie de neuitat. Sadoveanu era nu doar monumental ca înfăţişare, ci şi taciturn. O jurnalistă i-a luat un interviu pentru presa franceză, intitulat astfel: „Cel mai mare povestitor al României – cel mai mare taciturn!”. Tipică, în acest sens, este şi întâlnirea cu Tristan Tzara, pe care i-o organizasem în timpul conferinţei şi unde, spre uimirea mea, au tăcut îndelung amândoi. Despre acea întâlnire, spuneam în primul interviu realizat de doamna Cristina Dobrotă şi publicat în volumul Biobibliografie: „Stăteau şi se priveau cu bunăvoinţă şi chiar afecţiune doi moldoveni din cercuri opuse, boierul tradiţional şi scriitorul faimos la un pol, iar la celălalt, tănărul sărac şi necunoscut, rebel, dintr-o margine de urbe, devenit, în Occident, părintele dadaismului, un curent care a zguduit literatura în lume. După ce a rulat fiecare filmul amintirilor lui, au schimbat câteva cuvinte şi s-au despărţit amical” (p. 27).
Sadoveanu nu mi-a spus „mulţumesc”, ca secretar temporar, pentru serviciile făcute, dar ulterior am aflat altceva. Reveniţi acasă, la Bucureşti, când se căuta un director la Biblioteca Academiei, el ar fi spus: „Când aveţi şi astfel de tineri, de ce nu mai împrospătaţi echipa?” A făcut o aluzie la mine şi astfel am ajuns director al Bibilotecii Academiei R.P. Române. De fapt, am condus gestiunea efectivă şi practică, sub preşedinţia simbolică a istoricului literar, Barbu Lăzăreanu.

Deci Sadoveanu a avut un cuvânt hotărâtor în numirea dvs. ca director al Bibliotecii Academiei R.P. Române (1950), la puţin timp după terminarea facultăţii, şi unde aţi rămas până în 1952, nu-i aşa?

Am condus Biblioteca mai mult decât doi ani. În 1952, aveam să fiu dat afară din conducerea Bibliotecii Academiei, pe baza unui dosar de cadre. Am fost rechemat în 1954, tot la sugestia lui Sadoveanu. În 1952, nu mă mai descurcam financiar, aveam şi un copil atunci – ni se născuse prima fetiţă. Dar vine un telefon şi mi se spune că maestrul Sadoveanu vrea să îmi vorbească. M-a chemat şi m-a luat din nou cu el, ca angajat la Consiliul Mondial al Păcii, care avea, la Bucureşti, un sediu foarte frumos, într-o fostă clădire a lui Tătărescu. Acum trebuia să mă ocup de corespondenţa cu Consiliul Mondial al Păcii, de însoţirea personalităţilor care veneau în vizită, de organizarea Consiliului Păcii. Aici venea tot ce era mai bun în România acelor ani – scriitori, actori, artişti etc. Aşa i-am cunoscut pe Camil Petrescu, Lucia Sturdza-Bulandra, Alexandru Rosetti, Zaharia Stancu şi alţii. Şi eu îi convocam. Şi toţi erau foarte atenţi cu Sadoveanu. Aici eram, din punct de vedere politic, pe o poziţie mai mare decât cea de la Biblioteca Academiei. Consiliul Păcii ţinea direct de Comitetul Central al P.M.R.

Aţi relatat undeva o altă întâmplare legată de Sadoveanu şi acest Consiliu Mondial al Păcii!

Da, este o întâmplare amuzantă, pe care am relatat-o în interviul din cartea citată – Biobibliografie (p. 29-30). Într-o zi, directorul Barbu Lăzăreanu m-a chemat la el în birou. „Să-ţi spun ce s-a petrecut ieri seară, începe el, fără introducere. Sadoveanu a primit o diplomă de onoare de la Consiliul Mondial al Păcii şi i-a înmânat-o un chinez din conducerea de la Paris. Masa în cinstea oaspetelui şi a celui premiat s-a dat la Sadoveanu acasă, unde am fost invitat şi eu, spune Lăzăreanu, cu alţi academicieni şi prieteni ai maestrului. Sadoveanu – tăcut ca de obicei, ceilalţi vorbind fiecare cu vecinul şi ascultând discursurile de rigoare. Apoi ne aşezăm la cafele, în salonul larg şi elegant. Din nou tăcere. Ca să anime atmosfera, Gala Galaction simte chemarea unei intervenţii. Începe să facă elogiul poeziei chineze, aşa cum o cunoscuse în traducere franceză şi, uimitor, citând la fiecare vers numele poetului cu pricina. Când termină această lungă prestaţie, se face din nou tăcere, întreruptă de musafirul chinez, care spune: «E bine că-i cunoaştem, fiindcă sunt nişte trădători!» Galaction nu observase că chinezii lui refugiaţi în Occident erau anticomunişti cu toţii. Asistenţa era să izbucnească în râs la păţania vorbitorului pripit, dar s-a mărginit să dea din cap, reprobator la adresa atâtor duşmani inveteraţi ai Chinei. Lăzăreanu, povestindu-mi întâmplarea, putea acum să râdă cu lacrimi. Sărmanul Gala Galaction!”.

Cum a fost cu scrisoarea pe care i-aţi trimis-o lui George Enescu?

În 1953, la Bucureşti s-a organizat al III-lea Festival Mondial al Tineretului. Eu am fost transferat temporar echipei de organizare, create din activişti ai altor organisme neguvernamentale. Am preluat o sarcină legată de invitaţii străini la festival, care ocupau poziţii de renume. Cum românii propuseseră pe George Enescu, iar sugestia era ca invitaţia să vină din partea lui Sadoveanu personal, mi s-a încredinţat sarcina de a-i cere consimţământul şi scrisoarea. Spuneam în interviul pomenit mai sus: „«Bine, mi-a zis Sadoveanu. O scrii şi mi-o aduci s-o semnez!». Grea problemă, mi-am zis. În ce termeni sunt? Îşi spun pe nume? Scrisoarea să fie convenţională? Au fost prieteni sau se înţelegeau bine? Încercam să consult surse, să citesc biografii, să deduc ceva din fragmente accidentale. În fine, mi-am luat inima în dinţi, am alcătuit un text, de care nu eram sigur, şi l-am vizitat pe Sadoveanu acasă la el. Stătea într-o clădire, în colţ, la strada Pitar Moş, o clădire frumoasă, ce a devenit sediu apicol şi medical. M-a întâmpinat secretarul său personal, frate al soţiei de atunci, omniprezent şi controlând contabilitatea, alcătuind calendarul şi comunicarea lui cu presa şi cu editurile. Nota de plată era alcătuită pentru orice text producea maestrul, chiar dacă avea doar trei fraze. Printr-un coridor pe pereţii căruia stăteau în şiruri regulate numeroase undiţe lungi, m-a condus în biroul la care stătea Sadoveanu. A dat din cap ca înregistrare a prezenţei mele, a luat scrisoarea, a citit-o atent şi, după o scurtă reflecţie, a formulat singura sa observaţie: «Cu î din i!». Restul era bine; jubilam, textul rămâne, dar voi respecta normele lui ortografice.
Eram acum obişnuit cu haloul de mister şi tăcerea lui. Sadoveanu nu se afla între oameni, în ciuda prezenţei sale fizice. Aparţinea unei lumi imaginare, populate de moşneni şi boieri moldoveni, plutea pe Bistriţa şi Siret, era în mănăstirea de la Ceahlău sau pe Putna. Poate şi în Bizanţ sau pe vremea dacilor. Îi vedea mişcându-se şi vorbind. Îi asculta ce spun şi le transcria gândurile sau îi observa luptându-se. Ieşea rar din păduri, unde se afla la vânătoare, şi părăsea în silă malurile apei, la care se ducea cu beţele lungi din pridvor” (op. cit., p. 32).

Aţi prins, ca director al Bibliotecii Academiei R.P. Române, perioada epurărilor din biblioteci, pe motive politico-ideologice?

Când am ajuns eu acolo, biblioteca fusese deja epurată, într-un fel. Nu uitaţi că şi Biblioteca Academiei a avut un consilier sovietic! Personal nu l-am mai prins, plecase cu puţin timp înainte de a ajunge eu acolo, în 1950. Însă se luaseră anumite măsuri. Dar nu s-au distrus cărţi, ci s-au făcut fonduri speciale, care se puteau, totuşi, consulta, cu anumite aprobări. Este posibil ca, la alte biblioteci din ţară, să se fi distrus anumite cărţi ale fostului regim, dar aici nu s-a distrus nimic. La Bibliotecă mi s-a semnalat, din provincie, că, din anumite reşedinţe şi castele, s-au sustras obiecte şi mobilă, dar în unele locuri au rămas rafturi de cărţi vechi. Ne-am deplasat, cu camioanele, în locurile citate şi am extins cercetările şi în altele. Camioanele s-au întors pline de cărţi preţioase pentru instituţia noastră. Am recuperat, de pildă, o veche pecete domnească, smulsă de pe un document, pentru a servi drept scrumieră jefuitorilor. Am trimis-o la Guvern, pentru a sesiza Internele. Şi reacţia a fost imediată. S-a propus şi sa aprobat o nouă lege a Arhivelor Statului, acestea fiind însărcinate şi cu depistarea şi păstrarea obiectelor sau documentelor de interes istoric. Legea s-a întors împotriva noastră: Biblioteca Academiei a trebuit să predea Arhivelor Naţionale secţia noastră de documente!

Ştiu că, în această calitate, de director al Bibliotecii Academiei R.P.R., aţi venit la Cluj, unde l-aţi cunoscut pe Lucian Blaga, căruia i-aţi făcut un emoţionant portret, în volumul Minţi senine, minţi învolburate, publicat în 2009. Vi s-a părut marcat Blaga de situaţia prin care trecea?

Am fost atunci, în 1955, când l-am vizitat, într-o poziţie foarte jenantă: adică eu să fiu şeful lui Blaga! Eu eram directorul Bibliotecii Academiei, iar el era simplu bibliotecar acolo! Îl cunoşteam nu numai prin operă, ci şi de la diferite întâlniri academice, pentru că mai venea pe la Bucureşti şi trecea şi pe la Bibliotecă. La Cluj am luat o masă împreună, fără să ne fi propus acest lucru. Pur şi simplu ne-am întâlnit la o cantină dietetică, unde venea şi el. Ne-am aşezat la aceeaşi masă, la îndemnul lui, şi atunci mi-a povestit o mulţime de lucruri. Se simţea foarte lovit, dar pe el îl interesa doar dacă poate scrie sau nu. Iar anumite instituţii i-au făcut contracte pentru traducerea lui Faust. Era foarte interesat de ceea ce face fata lui, Dorli (care se recăsătorise cu un tânăr fizician), la care ţinea extrem de mult. Voia să fie angajată, să-i găsească un loc de muncă. Asta era atunci preocuparea lui principală. Fiind o personalitate atât de mare, era protejat de armura propriei sale personalităţi. Blaga era conştient de valoarea operei sale.

Peste ani, în 1980, ajungând la Berna, ca ambasador, aţi locuit în aceeaşi cameră în care locuise şi Lucian Blaga, aţi văzut maşina lui de scris, astfel că Blaga a devenit, pentru Dvs., o „prezenţă!”.

Într-adevăr, am locuit, ca ambasador, în casa în care locuise şi Blaga. I-am găsit şi maşina de scris acolo, un Remington. Mai mult decât atâta, am ştiut că avusese acolo un prieten foarte bun, Hugo Marti, şeful secţiei culturale la cotidianul „Der Bund” şi redactor- şef al revistei „Der Kleine Bund”. Şi m-am dus la redacţia acelei reviste, dorind să facem o mică adunare de evocare a lui Blaga. Au venit mulţi elveţieni şi români.

Aţi mai găsit alte urme ale prezenţei lui Blaga în Elveţia?

Da. Am întreprins o călătorie pe urmele lui Blaga, la Dornach, lângă Basel. Exista acolo o clădire mare, numită Goetheanum, un templu cvasireligios, care conţinea acea mistică panteistă, care l-a inspirat şi pe Goethe. Acolo se adunau mulţi dintre discipolii lui Goethe. Ştiam că Blaga, ca şi sora lui, frecventase acest centru, din admiraţie pentru Goethe. Blaga aflase aici mai multe chestiuni care îl interesau. De pildă, o latură mistică a lui Goethe – pe care el nu voia să o afişeze – , dar se documenta ce spun aceşti mistici de la Basel. M-am dus şi eu la acest institut, să-l vizitez. Era un institut semitemplu, unde se întrunea un fel de mişcare mistică, nedeclarată, sub formă de societate de cultură. Cred că Blaga a fost informat de sora sa şi astfel a vizitat acest Goetheanum. Dar n-a mărturisit niciodată vreo simpatie pentru aşa ceva. Pentru el, Goethe a fost Goethe şi atâta tot.

Vă mulţumesc şi aşteptăm cu interes volumul dvs. de memorii, unde veţi evoca şi alte personalităti pe care le-aţi cunoscut şi lumea prin care aţi trecut!


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara