Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Absurdul ca un catharsis de Gabriela Melinescu

Se pare că a sosit timpul săracilor să fie bogaţi.
Guvernul de alianţă de dreapta a suprimat, printre altele "măcelăriri" şi ajutorul financiar destinat traducerilor cărţilor suedeze în străinătate. Protestele n-au servit la nimic şi o apatie s-a instalat, o senzaţie de stagnare, pentru că Suedia e singura ţară al cărei Institut Cultural nu va mai acorda ajutorul necesar promovării propriei literaturi.
în schimb, entuziasmul s-a instalat la alte institute culturale, de exemplu, la Institutul Cultural Român unde domină o atmosferă de creativitate şi încredere în propriile forţe ce vine de la cei care conduc realizând programe interesante: conferinţe, concerte, seri de poezie, expoziţii de artă.
în acest cadru pozitiv şi optimist s-a desfăşurat şi seara "Precursorii şi maeştrii absurdului". Istoricul de artă, Tom Sandqvist a vorbit despre cartea sa tratând despre acest subiect, apărută în engleză şi care urmează să apară în suedeză şi română, carte în care susţine cu argumente bine documentate că modernismul s-a născut în România.
El nu e singurul care crede asta, există mulţi scriitori suedezi care cunosc cultura şi istoria României, deschiderea ei europeană dinainte de război. Din România a venit Tristan Tzara la Zürich unde a întâlnit poeţi de talent din multe ţări aflate în război, şi au pus bazele unui grup protestatar Dada (care era un NU intensificat într-un dublu DA viu şi fertil). Ei au promovat o poezie incendiară, care milita pentru libertatea individuală a creatorilor în mijlocul unui măcel internaţional. Dar puţini auziseră de Urmuz, precursorul absurdului, cel care l-a inspirat pe maestrul acestui gen literar, Eugene Ionesco.
De aceea seara a debutat foarte original, după prezentarea celor care urmau să răspundă la întrebarea dacă modernismul s-a născut în România (editorul Jonas Ellerström, criticul de artă Tom Sandwvist şi prozatoarea şi criticul Gabriella Hakansson), prin spectacoul dadaist şi lectura excepţională a actorului Christian Fex din Urmuz (în traducerea lui Dan Shafran).
Actorul suedez şi-a făcut loc printre scaunele numeroase strângând la piept o servietă de funcţionar, plină de hârtii şi alte lucruri: un măr, un cârnat. Era vorba de un marginal, un om suferind de "un mal d^esprit" a cărui frustrare căuta un mijloc de exprimare, o comunicabilitate cu semenii săi. Dar tot ce făcea se întorcea împotriva lui, hainele, costumul kafkian se răzvrăteau, până şi cravata îi sărea în faţă ca un şarpe, a încercat s-o pironească pe pupitrul de la care vorbea zadarnic. El eşuează în tot şi până la urmă cârnatul sare în aer, mărul e tăiat în două cu un cuţit de bucătărie purtat în servietă ca o sugerare a soluţiei ultime de salvare din neputinţa individului de a dialoga cu timpul şi semenii săi.
Strălucitul joc al actorului, devenit el însuşi corp de vorbire, limbaj al angoasei sale, mi-a amintit de Antonin Artaud, de "teatrul chintesenţei" în care personajul se transformă în alfabet şi obiectele în hieroglife. Actorul a creat acea metafizică a gestului, iluzia vie, înlocuind vechea funcţie a catharsis-ului literaturii antice. Publicul a râs.
Discuţia despre absurd a fost la fel de interesantă ca şi recitalul lui Christian Fex. Jonas Ellerström a dezvoltat ideea că absurdul a existat în toate literaturile, chiar şi în literatura suedeză a existat un poet, la Lund, care a fost marginalizat, frustrat social, sexual şi spiritual, poet care a sfârşit ca şi Urmuz, societatea mic-burgheză neîngăduind purificarea eului în interiorul ei.
Gabriella Hakansson a vorbit subtil despre jocurile absurde în care se antrenau mai ales bărbaţii, femeile fiind excluse - cu toate că au existat şi în literatură şi în pictură talente feminine avangardiste. Ea a mai spus că absurdul se potriveşte cel mai bine artei teatrale, Ionesco intuind acest fapt (în numele lui Caragiale, n.m.), folosind totodată şi metaforele poeziei. Gabriella Hakansson a întrebat publicul de ce a râs şi cum de s-a instalat între spectatori o bună atmosferă de comunicabilitate. Răspunsurile au fost aproape unanime: adevărurile cotidiene au fost exprimate altfel decât în limbajul social apăsat de clişee printr-o irumpere a iraţionalităţii în raţionalitatea stagnantă.
Am plecat gândindu-mă la adevărul spuselor lui Shakespeare care (în Coriolanus, II) vorbeşte despre faptul că praful istoriei şi al obişnuinţei trebuie mereu măturat. Trebuie să facem curat tot timpul în casa noastră şi în noi, altfel munţii greşelilor pot deveni atât de înalţi încât adevărul nu va mai putea fi văzut niciodată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara