Numărul curent: 41

Editorial:
A murit Poetul de Nicolae Manolescu


Nu cu mult timp în urmă, consacram lui Şt. Aug. Doinaş editorialul României literare. Împlinea 80 de ani. Îl numeam Poetul. Nu bănuiam atunci că voi reveni şi, încă, în împrejurări foarte triste: Poetul a murit. Pe neaşteptate, după o operaţie grea, dar reuşită, a făcut un infarct miocardic şi totul s-a sfîrşit. A doua zi, Irinel Liciu, soţia Poetului, cea mai mare balerină română a tuturor timpurilor, s-a sinucis. Scriu aceste rînduri sub stare de şoc. Şi, ca să nu se vadă emoţia, mă refugiez în istorie literară.
Şt. Aug. Doinaş aparţine de mult istoriei literaturii române. De aici înainte, exclusiv. Poate fi, aşadar, privit prin această prismă, cu seninătate şi linişte. Moartea ne dă tuturor acest drept.
A debutat, ca poet, în anii războiului, dar nu şi-a putut vedea primele poezii strînse în volum. Intitulat splendid Alfabet poetic, volumul lui de debut a primit în 1947 premiul Cenaclului "E. Lovinescu", lăsat de marele critic, după moarte, în răspunderea lui Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi a Ioanei Postelnicu. A fost premiat, dar nu s-a tipărit. Editurile particulare au dispărut de pe o zi pe alta. Iar noua Editură de Stat pentru Literatură şi Artă nu l-a numărat pe Doinaş printre clienţii ei. Debutul real s-a produs în 1966 cu volumul Cartea mareelor. Soarta l-a asociat pe Doinaş generaţiei '60. Un deceniu şi jumătate poetul tăcuse. Revenea o dată cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi ceilalţi poeţi cu peste un deceniu mai tineri decît el. Şi era "descoperit" de criticii aceleiaşi generaţii. E ciudat, dar lucrurile aşa stau: am scris la debutul lui, îi scriu astăzi necrologul.
Poezia lui Doinaş a debutat sub semnul clasicismului. A devenit treptat din ce în ce mai pronunţat barocă. S-a încărcat de podoabe. Şi-a radicalizat morala. Evazionismului sau parabolei clasiciste i-a luat locul pamfletul liric. Dintr-un tînăr echilibrat, Doinaş s-a transformat într-un bătrîn furios. Şi care privea înapoi cu mînie.
Dacă mă gîndesc bine, poezia lui a stat, conştient, mai ales după epoca superbelor balade din anii '40, sub autoritatea lui Blaga. Spiritualismul, abstracţia, rigoarea, detaşarea de contingent au fost blagiene. Evoluţie neaşteptată, poezia lui Doinaş s-a îndepărtat treptat de aceea a poetului Marii treceri şi s-a apropiat de aceea a lui Tudor Arghezi. A căpătat o consistenţă verbală pe care n-a avut-o de la început. A părut din ce în ce mai petulantă, mai consistentă lexical, mai animată de spirit proteic. Şi mai energică moralmente.
Din nefericire, nu ştim ce s-ar fi întîmplat în anii ce vin. În plină putere, Doinaş scria la optzeci de ani mai mult decît oricînd înainte. Unele semne de reclasicizare nu lipsesc. Speciile fixe îl atrăgeau din ce în ce mai vizibil. Nimeni nu ştie dacă şi cînd s-ar fi închis bucla. Doinaş a luat cu sine în mormînt acest secret.
Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Poet!