Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
A luat sfârșit „procesul de la Nürnberg“ de Dan Stanca

De curând, am revăzut pelicula lui Stanley Kramer de acum zeci de ani, cu actori unul și unul, Burt Lancaster, Spencer Tracy, Marlene Dietrich, Richard Widmark, Maximilian Schell, Judy Garland, Montgomery Clift, peliculă apreciată la vremea respectivă, care și acum, evident, în contextul molozului cinematografic care inundă micul și marele ecran, are mari șanse să se bucure de audiență. Dar nu aș fi scris aceste rânduri dacă prezentul nu mi-ar atrage atenția asupra Germaniei și a Occidentului, în general, tocmai prin seria de atentate teroriste, una din „locații”, ca să folosesc barbarismul acesta, fiind cu ceva vreme în urmă taman Nürnberg. Ironia istoriei, de bună seamă, ca acolo, unde în trecut s-a făcut oarecum dreptate, să vină acum alți criminali. Zic „oarecum”, deoarece URSS ar fi trebuit să se afle în boxa acuzaților și nu a acuzatorilor. Dar în septembrie 1939, Marea Britanie și Franța nu au declarat război URSS-ului în momentul când, cu o întârziere de doar două săptămâni, liderul de la Kremlin a atacat și el Polonia precum făcuse pe întâi ale aceleiași luni aliatul său din Pactul Ribbentrop Molotov. Ca să nu se complice, ca să-i rupă definitiv pe ruși de nemți sau considerând că Hiltler e mai rău decât Stalin, englezii și francezii le-au făcut sovieticilor cel mai mare serviciu declarând război doar Germaniei. Astfel Katyn-ul a fost pus pe seama naziștilor și a dictaturii lor odioase, dar care, din păcate, nu era singura în Europa acelor vremuri.
Vă puteți întreba ce caută asemenea rânduri într-o revistă literară. Au ce căuta, deoarece pornesc de la un film care a emoționat mai mult decât sute de pagini de istorie. Și iată că acum nemții puși de la Nürnberg încoace cu botul pe labe se trezesc pe cap cu teroriști și cu toate inconvenientele care decurg de aici. Filmul lui Kramer nu e chiar atât de conformist cum am crede și riscă, deoarece prin vocea unor personaje, – nemți, evident, și nu americani –, spune despre Hitler că, pe plan economic, având în vedere situația țării de atunci, a făcut și lucruri bune. Doar că de la război încoace asemenea afirmații sunt în Germania extrem de riscante și cine le face își pune pielea în saramură. Un politician a spus odată în Bundestag ceva de felul ăsta și a zburat de nu s-a văzut. Din acest punct de vedere procesul de la Nürnberg a reprezentat o victorie uriașă în procesul de denazificare ireversibilă a germanilor și a întregului Occident. Nu mai poți fi nazist în Germania decât în grupuscule nesemnificative. La noi însă poți fi comunist și nu te doare capul, în fine, chestii fumate. Atâta cenușă și-au pus în cap nemții încât nu-i mai spală toată apa Rinului și a Nistrului vărsate una peste alta. Dar eu gândesc că, dacă acum în orașele lor vine tamnesam un nebun și-și descarcă arma, aceasta trădează o slăbiciune ale cărei origini se află tocmai în politica de autoculpabilizare la care au fost supuși permanent de șapte decenii încoace. Cu alte cuvinte, ar părea mai slabi decât francezii, fiindcă pe aceștia toată lumea după război i-a avut la inimă. Ca națiune victorioasă, ei nu au avut de suferit. Numai că răul acum e și pentru ei, aceasta tot din cauza unei autoculpabilizări, plecând de la represaliile din anii șaizeci, ordonate împotriva algerienilor. Dacă sunt invadați de maghrebieni, de negri, de cine vrei și cine nu vrei, de fapt plătesc polițe din perioada colonială. Noile generații au învățat că părinții și bunicii lor au fost zbiri cu alte popoare, au făcut crime și atunci nu se mai miră. În mod pervers poate sunt de acord cu ce se întâmplă și chiar din rândurile lor sunt recrutați viitori justițiari teroriști. Peste ocean, americanii fac aceeași mea culpa pentru discriminările rasiale, pentru trecutul sclavagist, și stoarcem o lacrimă din pliul pleoapelor gândindu-ne la Coliba unchiului Tom . Îi arde Virgil Tibbs o palmă latifundiarului alb – vă aduceți aminte de În arșița nopții – și toți sclavii de culoare ai Americii sunt răzbunați cu vârf și îndesat. Iar corecții politic de acum – se poate altfel? – trăiesc satisfacție maximă...
Dar nu în filmul lui Norman Jewison de acum mulți ani, ci în al lui Stanley Kramer există o secvență care ne cutremură și printr-un gest profetic împinge situația către prezent. Sunt la o masă într-un restaurant judecătorul, Spencer Tracy, soția generalului din Wehrmacht, Marlene Dietrich, procurorul agresiv, Richard Widmark, și deodată apare un gazetar de la UPI care este întrebat dacă ține pasul cu evenimentele și dacă-și face conștiincios relatările. La care omul dă un răspuns deconcertant: Nu am mai transmis nimic! De ce? Fiindcă nu interesează pe nimeni. Opinia publică din SUA era nepăsătoare față de un act uriaș de justiție. Și care nu se petrecea la capătul lumii, ci în miezul Europei. Iar noi, blegii, îi așteptam pe americani... Indiferența, probabil virusul cel mai grav care roade sănătatea lumii, se manifesta încă de pe atunci, și aceasta într-o perioadă socotită fierbinte. Ce pretenții așadar să mai avem acum? Actele teroriste se vor succeda cu mai mult aplomb, refugiații își vor lua din ce în ce mai mult nasul la purtare, vor jefui, vor tâlhări, vor viola, – doar nu a violat Armata Roșie milioane de femei din țările ocupate? –, Occidentul nu va putea să le facă față. Occidentul este distrus de zeci de ani de aservire morală și nu mai are puterea să-și recapete ținuta verticală. Germania untului, cum zicea Noica, este o Germanie făcută unt.
În boxa acuzării la Nürnberg au fost Goering, Jodl, Kaltenbrunner, Rosenberg, Keitel, Ribbentrop, toți condamnați la moarte prin spânzurare. În boxa micului nostru proces de la București din ianuarie 1990 au fost Bobu, Dincă, Postelnicu, – culmea, ăsta e chemat acum în judecată pentru cazul Gheorghe Ursu! –, Manea Mănescu. Au fost și membri CPEX, ofițeri de Securitate și de Miliție. Evident, nu mai e nimeni închis. I-a eliberat justiția sau prin moarte mama natură. Mi-au venit toate astea în cap uitându-mă la filmul lui Kramer. Și ce urmează decât „the end”?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara