Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
A lovi cu pumnul în tabla de şah de Alex. Ştefănescu

Cercetătorul de peste o sută de ani care va avea curiozitatea să se aplece asupra presei noastre culturale de azi va fi uimit de amploarea pe care au luat-o la începutul secolului douăzeci şi unu atacurile unor tineri scriitori şi mai ales ales ale unor tineri fără talent cu veleităţi de scriitori împotriva scriitorilor consacraţi din generaţiile anterioare. Mereu s-a întâmplat în istoria literaturii ca vârstnicii să fie contestaţi de tineri, dar niciodată contestarea nu a fost atât de lipsită de eleganţă şi atât de descalificantă pentru contestatari ca în prezent.
Tinerii care iau cu asediu, în momentul de faţă, viaţa literară au, la figurat vorbind, figuri famelice şi o imobilă grimasă de dispreţ, pe care nu o atenuează nici un argument al asediaţilor. Seamănă cu nişte barbari, iar acţiunea lor cu o barbarie, întrucât nu respectă nici o regulă a competiţiei sociale.
Nu toţi nou-veniţii procedează astfel. Este vorba doar de o ceată de inşi agitaţi, mai inteligenţi sau mai puţin inteligenţi, mai cultivaţi sau mai puţin cultivaţi, dar toţi insolenţi şi cinici.
Acum caţiva ani, când echipa de fotbal a României a învins-o pe aceea a SUA şi când tineri exaltaţi (băieţi şi fete) îşi manifestau bucuria ţopăind pe maşinile din parcări şi urinând pe parbrizele lor, am văzut în spatele Teatrului Naţional o scenă greu de uitat. Mai mulţi huligani îi înconjuraseră pe doi bătrâni, probabil soţ şi soţie, care ieşiseră la plimbare, şi îi biciuiau cumplit, peste faţă şi peste mâini, cu nişte bucăţi de sârmă, reproşându-le că nu se bucură alături de ei de succesul echipei naţionale şi obligându-i să se bucure! Bătrânii nu înţelegeau ce li se cere (probabil nici nu auzeau bine), iar pe feţele şi mâinile lor şiroia sângele.
În acest gen de "impetuozitate tinerească" se înscrie pentru mine atacarea de către unii autori tineri a lui Mihai Eminescu, a lui Nichita Stănescu, a lui Nicolae Breban şi Augustin Buzura, a lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, a Uniunii Scriitorilor, a Academiei Române, a României literare şi a altor valori şi prestigii din spaţiul culturii. Eu ştiu că literatura înseamnă competiţie, că formele literare se devorează reciproc şi că numai unele ies învingătoare, în timp ce altele mor sau sunt reciclate, dar înţeleg să aibă loc doar un război între moduri de a scrie şi nu unul între oameni.
Mulţi dintre contestatari încă nu au o operă, nu au nici măcar un proiect de operă, care să nu fi putut să-şi facă loc în lume din cauza opacităţii celor în vârstă, şi totuşi îi linşează lingvistic pe aceştia, vrând parcă să-i desfiinţeze, să-i determine să dispară din viaţa culturală. Aceşti tineri, cu gura mereu plină de "Europa" ca de o gumă de mestecat, practică - fără s-o declare - un rasism al vârstei, incompatibil cu spiritul european. Ei cred în tinereţe ca într-o valoare în sine, ceea ce constituie premisa iraţională a unor ideologii periculoase. Şi, în plus, asemenea unor primitivi, cred că pot deposeda personalităţile de prestigii ca de nişte haine pentru a le purta ei înşişi.
Faptul că invocă, demagogic, dreptul la o exprimare liberă nu schimbă deloc situaţia. În timp ce se prevalează, abuziv, de dreptul la exprimare, contestă altora acest drept. Când denigratorii lui Eminescu sau cei care au adus Uniunii Scriitorilor acuzaţii fanteziste s-au văzut dezaprobaţi - atât: dezaprobaţi - s-au plâns imediat că li se interzice să spună ce cred, că s-a instituit împotriva lor cenzura. În realitate, nimeni nu le interzisese nimic. Pur şi simplu, aşa cum ei îi contraziseseră pe toţi admiratorii lui Eminescu, de la Titu Maiorescu la G. Călinescu şi de la Constantin Noica la Emil Cioran, sau cum îi dezavuaseră pe partizanii Uniunii Scriitorilor, fuseseră la rândul lor contrazişi şi dezavuaţi.
De fapt, polemicile cu ei sunt, practic, inutile, pentru că argumentele, oricât de convingătoare, nu îi impresionează. Ar trebui făcut cu totul altceva şi anume ar trebui sancţionaţi, prin oprobriu unanim, de opinia publică din lumea literară, sancţionaţi nu pentru ideile lor (valoroase sau nevaloroase), ci pentru huliganism, pentru nerespectarea unor reguli elementare ale convieţuirii civilizate. Din nefericire, unii scriitori maturi îi curtează (din oportunism sau laşitate) pe aceşti tineri prost-crescuţi, fără să prevadă că până la urmă vor avea de suferit şi ei din cauza valului de obrăznicie în continuă creştere.
Încerc câteodată să înţeleg cum anume s-a ajuns aici şi fac diverse presupuneri. Mi-i imaginez pe tinerii care "sar la beregată" (cum se descriu ei înşişi, cu mândrie), exersându-şi, încă din anii copilăriei, înainte de 1989, aptitudinea de a face scandal, în lungi şi obositoare certuri cu părinţii lor (şi ei mereu nemulţumiţi şi surescitaţi din cauza sărăciei generalizate din ţară). Sau mi-i închipui constituindu-şi un mod nevrotic de-a fi în anii imediat postrevoluţionari, când, sub conducerea nefastă a lui Ion Iliescu, istoria a stagnat şi a format o baltă în România. Dar toate aceste eventuale explicaţii nu-i scuză. Ei trebuie să respecte anumite reguli ale jocului sau să nu ia parte la joc. Un jucător de şah poate fi oricât de nonconformist, poate apela, ca Boby Fischer, la combinaţii considerate aberante de toţi teoreticienii lumii, dar nu poate muta turnul în diagonală sau pionul cu un pas înapoi. Tinerii contestatari merg chiar şi mai departe cu nerespectarea regulilor, ei lovesc pur şi simplu cu pumnul în tabla de şah şi aruncă pe jos piesele, ceea ce nu se poate în nici un caz accepta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara