Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
A fost cîndva în România de Marina Constantinescu

Mă plimb în Parcul Carol de patru ani. Aproape zilnic. Şi eu, dar mai ales băieţelul meu, îl cunoaştem de-a fir a păr. Nu există nici un secret în această privinţă, poate doar misterul poveştilor cu regi şi regine, prinţi şi prinţese. Sau atît cît mai poate fi păstrat din el. E greu şi din ce în ce mai greu. Regele Carol întîiul a gîndit, împreună cu arhitecţii Curţii Regale, proiectul unui parc minunat, după toate legile urbanismului. Pe un spaţiu mare, generos, se întinde un loc adevărat de promenadă, cu grădini terasate, cu platani, mesteceni şi alţi arbori preţioşi, cu mult verde, cu intime popasuri, cu statui impresionante, cu un lac răcoritor, cu o fîntînă dăruită la începutul secolului de George Cantacuzino. Alei urcă, altele coboară, se lăţesc, se îngustează într-o varietate de idei. Uneori, cînd plouă, aerul proaspăt şi o anume tristeţe a aburilor îmi amintesc de parcurile Flo-renţei pe care le străbăteam în-tr-o vreme în lung şi-n lat. Proporţiile sînt pline de echilibru şi tihnă. Încă se mai poate observa asta, chiar dacă vajnicii comunişti au vrut, cu orice preţ, să anuleze nobleţea şi atmosfera de aici. Pe vremea copilăriei mele, numele lui Carol se pronunţa în şoaptă, la ureche. Parcul se numea solemn şi victorios Libertăţii, mergeam cu şcoala în penibile excursii organizate ca să vizităm mausoleumul din marmură roşie ce-şi etala proletara-i măreţie asupra noastră, a tuturor, să cinstim memoria lui Gheorghiu-Dej şi compania. Astăzi monumentul există. Gol şi la propriu, şi la figurat. Stă ca o relicvă care tulbură armonia şi normalitatea unei societăţi. Întîmplător, cînd mi-am înmormîntat un unchi acum doi ani în cimitirul Bellu militar, am descoperit că Dej a fost mutat cînd şi de cine, habar n-am acolo. Istoria trebuie cunoscută aşa cum a fost. În consecinţă, copilul meu a devenit un ghid extraordinar. Nostim şi bine informat îi chestionează pe trecători. Este mirat că atît de mulţi oameni mari ştiu atît de puţine lucruri. Nu disperă, ba dimpotrivă, îşi ia foarte în serios rolul în care s-a distribuit singur. Mă gîndesc că în scurt timp o să cîştige şi ceva gologani. Ascultîndu-l ce frumos şi ce discret povesteşte despre regi asociază discursul şi cu Sinaia, Castelul Peleş şi vacile care pasc toată ziulica pe pajişte am fost tentată să încerc cîteva exerciţii de admiraţie şi de imaginaţie. Văd toalete, pălării, botine fine, umbreluţe, trăsuri sau maşini cochete de epocă din care coboară paşi eleganţi şi fraze franţuzeşti, parfumuri, maniere elegante, bijuterii... M-a luat valul şi... copilul nicăieri. Undeva în zare îi văd bicicleta cea nouă, mult mai mare decît ar avea nevoie. Merge cu o viteză nemaipomenită, întoarce cu o singură mînă... Îngrozită, încep să urlu: "stop, opreşte, pune amîndouă mîinile pe ghidon, îţi iau bicicleta şi o dau altui copil, nu mai venim în parc".
       
În fine, tot tacîmul. Ochelarii de soare mi-au căzut pe jos şi am mai văzut doar cum îi striveşte roata unei trotinete, mi-am smuls vesta, mi-am aruncat geanta în tufişuri. Comportamentul clasic. Ciudat, totuşi, pentru că n-am crescut în mahala. Mă uit în jur. Dau nas în nas cu realitatea şi se fac ţăndări toate imaginile mele. Urlete şi zbierete isterice, gesturi violente, ca şi limbajul, smuceli, înjurături, palme peste creştete, afuriseli. Dintr-un fel de bodegă, în Parcul Carol se aude refrenul, altfel demodat, cu o gară mică şi cu o iubită chemată în zadar. Falseturile se ţin lanţ, decibelii mi-au rănit timpanele. Pare că tot parcul se află în suferinţă, dar cum să se apere? Moartă de curiozitate, intru să văd chipul di-zeuzei. Nu e ea, e el, nu sînt scaune, ci bănci lungi unde cîţiva tineri se sprijină unii pe alţii, ameţiţi de beri nenumărate sau de droguri. Imaginea este terifiantă, cu mult mai înfricoşătoare decît am intuit pe alee. Ies şi ochii îmi cad pe Fîntîna lui George Cantacuzino. Tăcută şi stingheră. Şi iar fug după Luca, urlînd de-mi vărs bojocii, fluturînd geanta şi ameninţările pe deasupra capului. Îl ajung "la tunuri", acolo unde gărzile păzesc zi şi noapte flacăra Eroului necunoscut. Este momentul cînd se schimbă garda. N-am mai văzut ceremonia de cîteva luni. Luca se dă jos, ia poziţie de drepţi şi se linişteşte. De fiecare dată mă emoţionez v-am spus, femeia siciliană, cu temperament şi fără autocontrol oriunde aş vedea acest ritual. Soldaţii cu gura pînă la urechi se dau jos dintr-un fel de ARO din care manelele se aud răspicat. Bat un fel de pas, în batjocură. Şoferul descheiat la tunică, fără centură, cu ţigara în colţul gurii, coboară şmecher şi lăsă maşina cu portiera azvîrlită şi cu muzica insuportabilă năvălind spre noi. Îşi rîde de colegi fără jenă, pe noi ne sfidează. Privesc năucă acest jalnic spectacol. Nici urmă de demnitate, nici urmă de respect faţă de gest şi de încărcătura lui. Pe sub haina militară văd cum le saltă buricele în ritmul manelelor deşănţate. Nu mai am putere decît să-mi şterg lacrimile. "Dacă priveşti unde trebuie, ai să vezi lumea toată ca pe o grădină", spunea un înţelept preot zen. Încotro, totuşi, să mă uit?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara