Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
A fi vizibil în cultură de Solomon Marcus



Prezenţă slabă pe scena culturală a lumii

Mulţi (probabil majoritatea) dintre cei activi în cultura românească sunt absenţi de pe scena culturală a lumii sau prezenţa lor este atât de slabă, încât trece neobservată. Se mulţumesc cu orizontul local, acesta mergând, în cel mai bun caz, până la contextul naţional. Dar cultura nu este, prin natura ei, de interes global? Cultura ne defineşte ca oameni. Barierele geografice, lingvistice sau de orice altă natură nu trebuie să oprească accesul semenilor noştri la cultura noastră, interacţiunea cu ei este o sursă de bază în procesul de cercetare şi de creaţie. A fi băgat în seamă de cei mai interesanţi parteneri (în acelaşi timp, competitori), dar a le şi acorda acestora atenţia cuvenită, iată pariul de care nu ar trebui să ne ferim. Există şi situaţia inversă, a celor care sunt mai vizibili în afara ţării decât în România (despre trei dintre ei vom discuta în articolul de faţă). Situaţia variază de la un domeniu la altul, domeniile care depind de condiţii locale (limba română, folclorul, istoria, literatura, teatrul etc.) se află într-o situaţie mai dificilă. Aşa a apărut problema promovării culturii române în lume, de importanţă deosebită, mai cu seamă pentru domeniile dezavantajate la care tocmai ne-am referit. Institutul Cultural Român are răspunderi mari în această privinţă iar eforturile şi realizările sale în materie de "export de cultură" merită a fi apreciate.

O mentalitate păguboasă, dar destul de răspândită, este aceea de a considera că lucrurile care privesc specificul românesc au şanse mici de a fi acceptate într-o revistă internaţională sau la o editură internaţională. într-un interviu acordat Simonei Vasilache în România literară, în urmă cu câţiva ani, am dat mai mlte contraexemple la această prejudecată.


Cei care triumfă fără a fi promovaţi de altcineva

Dar despre altceva ne propunem să discutăm în cele ce urmează. Vom prezenta câteva cazuri de afirmare superlativă în cultură a unor români care nu au luat calea promovării (de către alţii, în special de câte o instituţie), ci s-au confruntat nemijlocit cu exigenţele celor mai importante reviste şi edituri. Nu voi alege pentru ilustrare ştiinţele grele, unde situaţia aceasta este frecventă, ci mă voi referi la situaţii de colaborare a aşa numitelor ştiinţe exacte cu domenii din afara lor: matematică, informatică, muzică; fizică, lingvistică; matematică, informatică, biologie. Cei care au reuşit să treacă această ştachetă au cules roadele meritate, au devenit vizibili, mesajul lor a ajuns exact acolo unde trebuie, la profesioniştii autentici ai problemelor avute în vedere, au fost luaţi în seamă de aceştia şi monitorizaţi de instanţele internaţionale de resort; cum se spune, au intrat în joc. Au devenit parteneri credibili, a căror opinie critică este luată în seamă. Au fost mereu invitaţi la întâlniri internaţionale, au fost numiţi în comitete editoriale, iar numele lor au devenit embleme.


O colaborare care avea să facă istorie

În cartea mea "Artă şi Ştiinţă" (Ed. Eminescu, 1986), o secţiune amplă este intitulată "Gândirea modală. Dialogul Vieru-Vuza". în 1980 apăruse "Cartea modurilor" a lui Anatol Vieru, după ce acesta publicase, în anii '70, o serie de articole pe această temă în "Muzica". Vieru căuta un matematician cu care să colaboreze. Mi-am amintit atunci că un student excepţional al Facultăţii de Matematică din acea vreme, Dan Tudor Vuza, îmi vorbise despre interesul său pentru legătura dintre muzică şi matematică. Căpătase încă din copilărie o educaţie muzicală, care se cerea acum valorificată. I-am pus atunci în mână cartea lui Vieru. A fost lucrul potrivit, făcut la momentul potrivit, cu omul potrivit. Au urmat mai multe articole ale lui Vuza în revista "Muzica" şi în revista "Revue Roumaine de Mathématiques Pures et Appliquées", toate dezvoltând matematic ideile lui Vieru. întreaga istorie este relatată în cartea mea din 1986. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, mi-aş fi spus: Iată cât de interesantă poate fi colaborarea dintre un compozitor de valoare şi un matematician de valoare, demersul celui dintâi căpătând mai multă rigoare prin intervenţia celui de al doilea.


De la Olivier Messiaen la Tudor Vuza

A fost un moment de cumpănă. Vieru şi Vuza şi-au dat seama, chiar dacă din motive diferite, că pasul următor trebuie să fie ieşirea în lume. Revistele în care ei publicaseră până atunci aveau o slabă putere de penetraţie. Aveau ei curajul de a-şi încerca puterile cu marile reviste ale Occidentului?

Vuza observase încă din 1985 că metoda pe care o folosise în studiul teoriei modale a lui Vieru permite edificarea unei noi teorii a structurilor ritmice. în 1983, Vieru află din revista "Journal of Music Theory" despre preocupări similare ale unor autori americani iar Vuza intră şi el în legătură cu revista respectivă. în anii 1992-1993, Vuza se dezlănţuie cu un ciclu de patru articole în revista americană "Perspectives of New Music", în care teoria sa a canoanelor ritmice se încheagă pe deplin. Era ca o preluare de ştafetă de la cel care tocmai atunci, în 1992, murea; îl avem în vedere pe Olivier Messiaen, un nume care nu poate lipsi din nicio istorie a gândirii muzicale în secolul al XX-lea. în 1922, apărea cel de al doilea volum din al său "Traité de rythme, de couleur et d'ornithologie". Au trecut de atunci 17 ani şi iată ce aflăm: în 2008 apare cartea "Mosaiques et pavages en musique", sub direcţia lui Moreno Andreatta şi Carlos Argon, în care evoluţia privirii matematice asupra muzicii este prezentată în două etape: De la Messiaen la Vuza şi de la Minkowski la Fuglede. Iată deci numele lui Vuza încadrat de două mari nume, unul din muzică, altul, Minkowski, din matematică. în ultimii ani, la Universitatea din Chicago sunt predate, în organizarea lui Thomas M. Fiore, lecţii de matematică muzicală care include, ca un capitol special, "canoanele ritmice ale lui Vuza". Cea mai recentă veste se referă la revista "Journal of Mathematics and Music", unde Vuza fusese înclus în Comitetul editorial; această revistă îi dedică lui Vuza întregul număr din iulie 2009, "cu gratitudine profundă pentru faptul că ne-a dăruit o temă de întâlnire naturală a muzicii cu matematica".


Paradigma ritmică în cultura românească

În 2002, avea loc, la Univesitatea din Zürich, al treilea Seminar internaţional despre teoria matematică a muzicii şi informatică muzicală. Comunicarea lui Moreno Andreatta (IRCAM, Paris) se intitulează: "A trinity of composers: Milton Babbitt, Anatol Vieru, and Iannis Xenakis" iar din rezumatul ei aflăm că prezentarea se referă "la unele aspecte teoretice în opera a trei compozitori de excepţie din secolul al XX-lea: americanul Milton Babbitt, românul Anatol Vieru şi grecul (născut în România, la Brăila) Iannis Xenakis. în ciuda apartenenţei lor la arii geografice şi tradiţii compoziţionale diferite, ei au în comun aceeaşi perspectivă teoretică privind relevanţa proprietăţilor algebrice ale structurilor muzicale". Andreatta observă că "toate construcţiile algebrice ale celor trei se prevalează de ipoteza lui Babbitt conform căreia proprietăţile relative la înălţime pot fi uşor transferate în operaţii ritmice". Autorul arată că "pe această cale, "compoziţia" de clase modale ale lui Vieru poate fi transferată în modelul lui Dan Tudor Vuza pentru ritmul raţional periodic. Acelaşi lucru se întâmplă cu construcţiile de tip sită ale lui Xenakis, care pot fi aplicate atât organizărilor privind înălţimea cât şi celor relative la ritm. Se ajunge la o punte matematico-muzicală între secvenţele periodice modale ale lui Vieru şi procesul Fibonnaci generalizat al lui Xenakis, aşa cum se poate vedea în piesa pentru violoncel Nomos Alpha".

Iată cum structurile ritmice se constituie într-o paradigmă care străbate o bună parte din istoria culturii româneşti, de la Vasile Conta la Matila Ghyka şi Pius Servien şi de la aceştia la Mihai Dinu şi Dan Tudor Vuza.


Un fizician de primă mărime pătrunde în forţă în lingvistică

Ioan-Iovitz Popescu a excelat în fizica plasmei şi este de mult membru titular al Academiei Române. în ultimii ani, în ciuda vârstei a treia la care se află, a reuşit să aducă un vânt proaspăt în domeniul lingvisticii cantitative, prin transferul unor idei din fizică. Sfidând obiceiurile, a pătruns de la început pe poarta principală a domeniului, colaborând cu câţiva dintre cei mai redutabili cercetători de acolo. Rezultatul: a publicat în luna mai 2009, la Editura Springer, Netherlands, "Zipf law - another view", în colaborare cu doi autori germani; în luna iunie 2009, la Editura Mouton de Gruyter, "Word Frequency Studies", în colaborare; în luna iulie 2009, la Editura RAM-Verlag, "Aspects of Word Frequencies", în colaborare cu încă doi autori. De menţionat că, la toate aceste lucrări, Ioan-Iovitz Popescu figurează ca autor principal. Desigur, aceste trei monografii venite una după alta la interval de câte o lună sunt rezultatul unor elaborări care au ocupat mai mulţi ani. Acei cititori care s-ar putea mira de o posibilă relevanţă a fizicii în lingvistică le spunem că fizica şi-a demonstrat de mult capacitatea de a furniza lingvisticii idei şi metode. Ideea de informaţie, atât de importantă în studiul limbajului, a apărut iniţial în termodinamică. în anii '50 ai secolului trecut apăreau cărţi ca aceea din 1959 a fizicianului Léon Brillouin, "La science et la théorie de l'information" sau aceea din 1957 a lui L. Apostel, B. Mandelbrot şi A. Morf, "Logique, langage et théorie de l'information".


Provocarea lui Gheorghe Păun: Este celula biologică un posibil calculator?

A fost lansată în urmă cu peste zece ani. în fiecare an se ţine un "Workshop" internaţional pe această temă, de fiecare dată în altă ţară. Prima ediţie a avut loc la Curtea de Argeş, în anul 2000, iar a zecea ediţie s-a ţinut, prin excepţie, tot la Curtea de Argeş, în perioada 24-28 august 2009; explicaţia? Curtea de Argeş este oraşul cel mai apropiat de comuna Cicăneşti, judeţul Argeş, locul de baştină a lui Gh. Păun. Este inutil să explicăm importanţa ştiinţifică şi filozofică a provocării lui Păun. Domeniul pe care l-a iniţiat se numeşte "Calculul cu membrane" (Membrane computing) şi beneficiază acum de o bibliografie imensă. Nici Păun nu a solicitat (şi deci nu a beneficiat) de vreo promovare. Şi-a făcut-o singur. A trimis articolele de lansare a provocării sale la cele mai exigente reviste din domeniul informaticii. Zece reviste internaţionale au dedicat numere speciale domeniului creat de Păun. Câteva cărţi, publicate la mari edituri internaţionale (în primul rând Springer) prezintă domeniul respectiv, prima dintre ele fiind chiar a lui Păun.


Un studiu de caz; Românii în semiotică

Am ales acest domeniu, deoarece include toate disciplinele tradiţionale şi deoarece există un Handbook în care pot fi urmăriţi toţi autorii; a fost editat de Roland Posner, Klaus Robering şi Thomas A. Sebeok în anul 2004, cuprinde patru volume totalizând vreo 4000 de pagini şi a apărut la Editura Mouton de Gruyter, Berlin, New York. Se constată că toţi autorii români (cu o singură excepţie) care au reţinut atenţia acestui Handbook au beneficiat de publicaţii în reviste internaţionale sau/şi la edituri internaţionale, din Occident: Sorin Alexandrescu, Sergiu Al-George, Alexandru T. Balaban, Pia Brinzeu, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Teodor Flonta, Florin Florescu, Sanda Golopenţia-Eretescu, Silvia Hărnău, Solomon Marcus, Paul Miclău, Victoria Moldovan, Mariana Neţ, Gheorghe Păun (cu o carte în limba română), Dominique Nasta, Thomas Pavel, Marius Sala, Tatiana Slama-Cazacu, Sorin Sonea, Cristian Suteanu, Ion Tordea, Sabetai Unguru, Emanuel Vasiliu, Carmen Vlad. Dar unii dintre aceştia nu figurează cu lucrări de cercetare, ci cu articole de prezentare a semioticii româneşti.

Revistele româneşti au încă o slabă prezenţă în lume, chiar şi atunci când sunt în limbi internaţionale, iar articolele de prezentare a cercetării româneşti (formă de promovare) sunt încă prea puţin citite.