Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
A fi scriitor român şi în engleză de Petru Popescu


Am citit de curând o carte plină de farmec şi în acelaşi timp adâncime, Zbor în bătaia săgeţii de H.-R. Patapievici. Nu-l cunosc pe autor. Cartea, un jurnal în care Patapievici mărturiseşte cum şi-a păstrat integritatea sufletească sub comunism, e pasionantă. Autorul explică chiar din rândul doi al primei pagini că prietenii şi prietenia l-au ajutat să se salveze moral şi, pur şi simplu, să funcţioneze, fără să devină corupt ori abrutizat de comunism. Cel mai fascinant personaj al cărţii e Patapievici însuşi. El scrie într-un stil de mărturisire directă atât de plin de urgenţă, încât, dacă evocă idei, ori oameni, ori locuri, le dă viaţă gâfâitor. Uneori, parcă îl citeşti pe Sfântul Augustin dezbătând relaţia cu Dumnezeu. Alteori, parcă citeşti o revoltă de generaţie. Peste tot, firescul, naturalul şi spontanul sunt şi tonul scrierii, şi adevărata valoare umană recomandată de autor.

Mărturisesc, am tresărit de plăcere pentru că pe pagina 54 sunt citat şi eu, într-o listă ,pozitivă" de artişti şi intelectuali. Dar şi înainte de a-mi găsi numele, am citit încântat, recunoscând de multe ori încercările de salvare intelectuală pe care le practicam şi eu în generaţia mea. Cu o deosebire: eu şi alţii din generaţia mea ne-am luptat să fim publicaţi, chiar dacă tăiaţi de cenzură uneori pe fiecare pagină. Patapievici a scris înainte de căderea comunismului fără să publice, deci fără niciun compromis, pentru el însuşi. Mult curaj, şi mult devotament de scriitor adevărat.

Sper să pot scrie, curând pentru o publicaţie românească, o adevărată cronică literară despre această carte. Ori în engleză, când se publică aici. Citind, mă întrebam: dacă Patapievici ar fi scris în franceză ori engleză, el ar fi devenit mai repede unul din cei mai luminaţi eseişti din Europa? în America, eseul are un public foarte mic. N-am putut să rezist reflexului de a gândi: iată un scriitor român briliant. Cum e el perceput în afara României? Aşa gândeam foarte mulţi dintre noi în generaţia mea: există un nivel de dialog cu publicul naţional, în România, şi un nivel internaţional - erau total distincte, nu se asemănau şi nu se amestecau. De fapt, nivelul internaţional părea cu totul inaccesibil. Când un scriitor român se expatria, prognoza era că se va irosi şi pierde.

Personal, nu m-am pierdut. Dar într-un fel m-am pierdut pentru cititorii din România. Nu pentru că eu scriu diferit, fiindcă, de fapt, scriu la fel ca întotdeauna. Dar temele mi s-au schimbat. Asta ridică un zid surprinzător: cititorii din România nu au încrederea să mă citească, e opinia mea, şi o bazez pe modul cum scrie despre mine un critic stimat şi care mi-e prieten, Alex Ştefănescu. Despre Prins şi celelalte cărţi care au adus bucurie publicului în epoca literaturii comuniste ,leşinate", Alex scrie pătrunzător şi generos. Şi eu, ca Patapievici în fermecătorul său Zbor, scriam ca să fiu viu, şi naturaleţea era arma mea politică de căpătâi. Dar Alex, în Istoria literaturii, expediază scrisul meu în engleză ca o producţie pentru succesul de librărie, adică pentru bani, şi atât. Asta nu e nici adevărat, nici bazat pe informaţie. Dacă printre cei ce mi-au lăudat cărţile au fost William Styron, John Ashbery, Elie Wiesel, Richard Dyer, Joe Garber, fiecare un pisc în genul lui - ei bine, aceşti aşi sunt prea snobi ca să laude un simplu fabricator de succes. Nici temele mele, de la antropologie la holocaust, nu sunt ,uşoare", nici drumul cărţilor n-a fost neted când am căutat editori - ba dimpotrivă - întoarcerea, de pildă, a trecut prin 18 respingeri până s-o publice Grove Press din New York.

Hazardez o teorie: dacă Patapievici scria Zborul la Paris ori Londra, ar fi avut la început mai mulţi fani englezi ori francezi, şi mai puţini în România. Există, încă, convingerea că, dacă scrii în altă limbă, nu mai aparţii literaturii române, pur şi simplu. Dar oare nu e timpul să gândim mai modern, şi cu mai multă independenţă? O literatură nu e definită numai de o limbă maternă, şi ar trebui definită de toţi cei care se nasc în ea, oricât de departe se vor duce în spaţiul artistic, pentru că performanţa lor adaugă literaturii române un element foarte nou, dar mult necesar: aventura. Definirea naţionalităţii e complexă: Rabindranath Tagore a scris în engleză, şi aparţine şi Angliei vremii lui, şi Indiei - de fapt era mai multă distanţă între Anglia şi India atunci, decât e între România şi America azi.

Ce vreau să spun e că vreau să fiu citit în România fără prejudecată: dacă mă adresez unui public internaţional, înseamnă că cititorii români sunt excluşi din acest public. Fireşte că nu sunt excluşi, iar eu vreau în continuare să-i cuceresc şi să-i menţin.

Iartă-mă dragă Alex, dacă nu suntem de acord. Dar eşti prea influent în calitate de critic ca să nu te bănuiesc de patriotism. Sentimentul melancolic că literatura mea de azi e într-un fel de pierdere (faţă de un ideal pe care poate l-aş fi putut ajunge în România) provine din faptul că românii se simt dezavantajaţi istoric; şi ştim cu toţii că asta e adevărat. Deci, când ceva ,născut al nostru" pare că n-a putut fi păstrat, inima românească simte un junghi familiar. Am pierdut, din nou am pierdut, noi românii.

Nu, nu în cazul meu. Ce scriu eu azi e nu numai interesant, dar e chiar necesar pentru cititorii români. Crede-mă, Alex, şi vă rog credeţi-mă, cei ce citiţi aceste rânduri. Judecaţi-mă după cărţi. Veţi vedea că sunt tot cel care mă ştiţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara