Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
A cui este literatura română ? de Reporter

Miercuri, 24 octombrie 2007, la Clubul Prometheus din Piaţa Naţiunile Unite, s-a desfăşurat o nouă ediţie a Întâlnirilor României literare. Tema fusese anticipată şi direcţionată clar în numărul trecut al revistei, într-un articol al lui Alex. Ştefănescu. Dincolo de orgolii şi de vorbe mari, dincolo de latifundiarii de toate felurile şi de normele proprietăţii sacre şi inviolabile, întrebarea din titlu rămâne legată de un singur răspuns: literatura este - în chip esenţial - un bun public. După cum actul hedonist al lecturii nu poate fi sub nici un pretext interzis, actul pur filologic şi pur cultural al accesului cititorilor la carte nu poate fi restricţionat de nici o instanţă, fie ea legală ori cutumială. Utopiile negre - de tipul lui Farenheit 451 - care vorbesc despre soluţia memorării individuale a unor capodopere literare, în condiţiile suprimării brutale a cărţilor, sunt strict nişte ficţiuni. Şi ar trebui să îşi menţină acest statut.
Subiectele în jurul cărora au glosat invitaţii şi participanţii prezenţi în sală au fost: dreptul moştenitorilor de a negocia abuziv publicarea unor opere de care nu sunt legaţi decât genetic, problema ediţiilor critice, pe care din ce în ce mai puţini specialişti le pot alcătui, pe bani tot atât de puţini, chestiunea relativ misterioasei CopyRo (societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor), permisiunea de a cita şi antologa texte ale unor autori importanţi, selecţia având în plus un caracter critic şi diferind, prin aceasta, de banala republicare. O chestiune care intrigă este a operelor rămase "orfane", adică aparţinând unor autori fără moştenitori şi pe care drepturile le încasează, de la edituri, CopyRo, chiar când e vorba de texte din manuale (Ion Barbu e un exemplu). Apoi problema manualelor, care trebuie să aibă un preţ mic, dar editurile plătesc copyright şi pentru texte, şi pentru imagini şi ajung să editeze în pierdere, numai pentru a se menţine pe piaţă. De pildă, reproducerile după mari pictori ai Renaşterii, să zicem, se plătesc muzeului care le deţine. Moderată de Ioana Pârvulescu şi punctată relevant de intervenţiile lui Gabriel Dimisianu şi Alex. Ştefănescu, întâlnirea organizată de România literară a aprins, pe bună dreptate şi cu bune urmări, spiritele.
Primele observaţii au venit din partea juristului Eugen Vasiliu, specializat chiar în legislaţia drepturilor de autor. În legătură cu citarea unor fragmente de operă în scopul exemplificării, domnul Vasiliu a nuanţat: "Din păcate, deocamdată nici instanţele româneşti nu sunt obişnuite cu toate relativizările din textul legii: conform bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale etc. În general, noi am avut exerciţiul îndelung al instrucţiunilor detaliate la lege şi de aceea prima întrebare care i se adresează unui jurist este una care cere lămuriri." Pronunţându-se împotriva etatizării bunurilor culturale, Eugen Vasiliu a explicat importanţa existenţei unei organizaţii de natura CopyRo. Dar bunele intenţii au rămas la un nivel pur teoretic, a remarcat sala. Practic, deocamdată, CopyRo e netransparentă. Gestionarea bună sau defectuoasă a acesteia e o problemă independentă, care nu împuţinează prin nimic importanţa reală a unei liberalizări a proprietăţii intelectuale, a spus dl. Vasiliu.
După o activitate de 50 de ani, editorul Tiberiu Avramescu s-a referit la mai mult decât dificila problemă a editării integrale şi profesioniste a clasicilor români, activitate pe cale de dispariţie: "Legea drepturilor de autor mai prevede ca, în cazul în care autorii nu mai au moştenitori legali, în termenul de 70 de ani, drepturile revin celei mai importante societăţi de gestiune a acestora. Iar cea mai importantă, poate singura, este CopyRo, cu care lucrăm prost, ca să nu spun foarte prost. În cazul lui Vinea s-a ajuns la volumul VII, iar societatea refuză continuarea publicării, invocând moştenitorii. O operă de interes naţional a fost, în felul acesta, sistată. La Sadoveanu disputa e mare. Există, de pildă, moştenitori ai săi până şi în Egipt."
Ca reprezentant al Ministerului Culturii, Tudorel Urian a propus remunerarea celor care lucrează la asemenea ediţii critice după un program similar cu acela care îi vizează pe traducătorii străini - nativi - ai literaturii române. La fel de importante pentru patrimoniul cultural, cele două tipuri de activităţi ar merita să aibă parte de un tratament financiar şi etic cel puţin apropiat.
Tot pe filieră juridică, doamna Ana Diculescu a limpezit - nu fără accente polemice - câteva dintre nedumeririle fireşti ale celor prezenţi la Clubul Prometheus. "Prima obligaţie pentru a-ţi apăra un drept este să cunoşti legea care ţi-l garantează. Legea îţi permite să negociezi. Educaţi-i pe moştenitori în aşa fel încât să nu se opună editării acestor opere." Iar referitor la CopyRo: "E o instituţie care trebuie interogată, pe principiile cu care se interoghează societăţile comerciale. O instituţie-mandatar, care funcţionează absolut legal şi a cărei conducere poate fi schimbată imediat ce şi-a depăşit limitele. Abuzul este primul care poate fi cenzurat. Poate că un drept de preempţiune a statului ar trebui introdus în cazul acestor opere orfane." O pledoarie concludentă împotriva resemnării: "Taxele sunt adeseori disproporţionate faţă de serviciile care sunt făcute. Chiar sunt intangibili cei din conducerea CopyRo? Transparenţa trebuie îmbunătăţită."
Doamna Silvia Colfescu, din partea Editurii Vremea, s-a arătat sceptică în privinţa justificării existenţei unui organism cum e CopyRo: "Există o nedreptate crucială în atribuirea drepturilor de autor unei instituţii care este pe jumătate privată. Orfanii aceştia nu sunt ai CopyRo-ului. Ei sunt ai tuturor. Din publicarea lor, în fond, nu se îmbogăţeşte nici autorul, nici editorul, ci se realizează un demers cultural."
Deopotrivă scriitor, editor, autor de manuale şi moştenitor, Daniel Cristea-Enache a ridicat şi el câteva probleme esenţiale. "Cred că există un bun-simţ al moştenitorului pe care unii îl au, iar alţii nu. Ca moştenitor al lui Valeriu Cristea, vreau ca operele lui să apară la edituri de prim-plan, să fie în circuitul public, să fie editate în condiţii cât mai bune. N-o să vin niciodată, însă, cu pretenţii absurde. Pentru a-i aduce pe aceşti moştenitori abuzivi în albia firescului, cazurile ar trebui mediatizate. Aşa cum există moştenitori de felul acesta, există totuşi şi editori abuzivi, care compromit ideea de editare. Singurii care nu vor fi niciodată blamabili sunt autorii de ediţii critice. Situaţia lor ar trebui să ne sensibilizeze în modul cel mai puternic."
O foarte bună distincţie între opreliştile juridice şi acelea morale a făcut, într-o paranteză a discuţiei, Ioana Pârvulescu. Cele mai grave şi cele mai importante sunt, evident, primele "În lege se admite dreptul la citare, dar nu şi cel de antologare. Pe de altă parte, ar trebui ca măcar autorii canonici să fie scutiţi, în manuale, de copyright." În acelaşi sens, editorul G. Pienescu a distins atent în relaţia dintre patrimoniul literar şi drepturile de autor. Accesul la manuscrise e adeseori împiedicat de către fiii şi nepoţii autorilor. Dacă nu sunt publicate, acestea ar trebui cel puţin inventariate. Altminteri, vor fi pierdute pentru totdeauna, cum s-ar părea că s-au petrecut lucrurile cu un roman, încă inedit, al lui Arghezi.
Cu mult umor, Niculae Gheran, cunoscut pentru editarea integrală a ediţiei critice Rebreanu, a schiţat câteva dintre greutăţile extreme ale cercetării care pregătesc ediţiile critice. Realizarea integralelor publicistice presupune adevărate hăţişuri: "N-a existat un negustor, băcan, om politic tentat să editeze o revistă care să nu se adreseze lui Arghezi sau Rebreanu, cerându-le să colaboreze cu câte un text, fie şi circumstanţial." Acestea toate lăsând deoparte barierele contextuale pe care cenzura politică le-a impus până în 1989. De pildă dedicaţia la Crăişorul, "Lui Iuliu Maniu", a putut fi strecurată doar într-o notă.
Adus în discuţie de Daniel Cristea-Enache ca un moştenitor cu care nu e uşor de negociat, domnul Andrei Voiculescu (nepotul poetului Vasile Voiculescu) a făcut gestul politicos de a participa la întâlnirile României literare şi de a încerca să-şi apere punctul de vedere.
Concluziile sunt dificil de tras. Corelarea opiniilor expuse şi încadrarea lor într-o direcţie convergentă se arată la fel de dificile. Dar o discuţie publică pe această temă se dovedeşte din ce în ce mai necesară. România literară a dat tonul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara