Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Dan Dănilă de ---


Provizorat

Am petrecut mult timp într-o cabină de telefon,
cu gândurile agăţate de receptor şi cu picioarele
afară. Aşteptând să sune duceam o viaţă paralelă
compusă din mărunţişuri: neant, filosofie şi yoga,
istoria artei supravieţuirii şi antropologia urbană.
Studiind cartea abonaţilor am ajuns la concluzia
că sunt unic, dar eram cinic doar în măsura în care
mi se părea că sunt tot timpul despuiat şi cetăţean
universal. Eram un fel de exponat. Glasul nostru,
ferestruica. Conversam uneori cu un corb poliglot,
umblat prin capitale, prin toate gunoaiele preţioase
ale Europei. Într-o zi mi-am jurat solemn că nu voi
mai vorbi limbi străine, dar tot de pământ mă voi
sprijini. Am văzut stele căzătoare – precis nu erau
licurici în picaj. Odată am auzit ce minunat fluieră
tăcerea în receptorul oranj. Şi m-am născut a doua
oară când acel animal necunoscut, mare şi cald m-a
învelit ca un fald ca să mă încălzească în somn. 


Treceam aşa

Eram grăbit iar copacii alergau după mine
ca să-mi povestească viaţa lor ultrasecretă
sau să-mi pună două frunze pe umeri. Stai
să nu se supere vântul că am plecat fără el,
stai că ne dor rădăcinile. Eram grăbit, râul
se ţinea după mine, îşi cam ieşise din matcă.
Stai că îmi pierd firul, mai ascultă-mi orga
de apă curată. Apoi am împlinit cincizeci.
M-am oprit, eram deja obosit iar preajma
încremenise toată. Nu mai aveam motive
de zor, dintr-o dată m-am ruşinat. Vă aştept,
copaci. Şi pe voi râuri. Încep să-mi crească
tuleiele rădăcinilor, iar pe dinăuntru o floră
secretă de capilare care inventează cuvinte.
Câteodată mă citesc singur, când neonul
din baie începe să ţiuie ca un greier rătăcit.
Nici în bucătărie nu e linişte, deşi femeile
care îmi ghiceau în cafea au plecat demult
iar eu mi-am pierdut încrederea. Deschid
cărţile şi uneori fotografiile iubitelor îmi cad
pe genunchi. Niciodată bancnote, niciodată
bilete de avion înspre nisipurile de aur.


Poezia

Cu cât trece, viaţa se face tot mai uşoară,
un balon încălzit de soare. Se dezbară
de panglici colorate, lesturi şi plumb
şi urcă spre stratosferă, cât o ţine aerul.
Când cerul se face aproape negru, o mare
tristeţe o apasă iar către pământ, o trage
în jos înspre zona norilor. Dar nu scapă
de fulgere, dintr-o formă perfectă pe care
vântul vibra îndrăgostit, rămâne un biet
cimpoi spart, o piele udă de capră atârnată
pe cel mai înalt vârf de munte. Nimeni
nu-i mai aruncă acum nici o privire deşi
din materia ei s-ar putea reface zborul
sau manuscrisele de la marea moartă,
o mare pictură sau un steag. Aproape
totul se poate rescrie din memorie.
Restul rămâne un alt fel de istorie.