Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
80 de ani de la naşterea lui Anatol Vieru - Tatăl meu de Andrei Vieru

Opera de artă nu este un discurs în care autorul spune ce vrea el; pe măsură ce este creată, opera de artă capătă o existenţă autonomă. Artistul e liber doar să o conceapă, să o iniţieze; odată înfiripată, opera intră în dialog cu artistul, şi, dacă artistul e mare, victoria aparţine operei.

(Anatol Vieru)

Care a fost trăsătura cea mai specifică a personalităţii tatălui meu? Îmi pun întrebarea adesea. Pe măsură ce trece timpul, mă conving că tatăl meu a fost poate singurul om fără gânduri ascunse pe care l-am cunoscut. Se va fi datorat asta faptului că nu concepea să se coboare până la ele? Sau faptului că, în ciuda lucidităţii, şi-a păstrat toată viaţa o anumită naivitate? Era naiv în felul lui, ca şi fratele său, deopotrivă de incapabili de cel mai elementar calcul în viaţă.
Să calculeze, să-şi facă relaţii, să se ţină în preajma celor influenţi, era pentru el de neconceput. I s-ar fi părut o lipsă de ţinută. Şi, cu toate că ştia că lipsa de ţinută se întâlneşte destul de des, îi trebuia timp ca s-o remarce, chiar atunci când o vedea în preajma lui. Deseori le atribuia şi celorlalţi ţinuta sa, deşi câteodată era evident că unora le lipsea cu desăvârşire. Idealizându-i astfel pe mulţi dintre semenii şi mai cu seamă dintre colegii lui, reuşea mereu să fie ultimul care să le observe defectele.
N-am văzut niciodată chipul lui purtând semnele imposibil de ascuns ale invidiei sau geloziei. ("Prietenia plină de tandreţe dintre Haskil şi Lipatti: admiraţie reciprocă, sfială în faţa artei celuilalt, dorinţă de reciprocă susţinere. Este sfiala şi prietenia celor cu adevărat puternici, încărcaţi de talent, ce nu au a se teme că lipsa lor personală de talent va fi distrusă de lipsa de talent a vecinului" - scria tatăl meu într un eseu.)
A nu fi cunoscut invidia şi ranchiuna, a nu fi trebuit să le învingă, e cred mai mult un har decât un merit. Defectele sau sentimentele care definesc un om depind în mare măsură de grimasele care agitau figurile celor din preajmă pe când era copil.
Nu simţea nevoia de a-i micşora pe oameni. Dimpotrivă, după cum am mai spus-o, era plin de indulgenţă, deşi, de fapt, prefera să n-aibă ocazia să şi o manifeste. Nu-i plăcea să comenteze defectele altora. În cel mai rău caz, putea expedia o discuţie despre cineva printr-un succint "nu-i genul meu". Dacă totuşi, încolţit de evidenţe, îşi exprima opiniile negative - era departe de a fi lipsit de spirit critic - o făcea cu neplăcere. Nu-şi critica niciodată prietenii în public, de altfel nici între patru ochi. Odată însă, pe când ne plimbam amândoi într-o pădure, departe de urechile indiscrete, şi-a permis - unica rezervă în mijlocul unui elogiu să facă despre unul dintre confraţii de care tocmai se despărţise, această remarcă: "Singura trăsătură care mi place mai puţin la el este acest rabolepie pered uspehom" - obedienţă grăbită, atitudine subalternă faţă de succes, faţă de prestigiu. (Vorbeam ca întotdeauna româneşte, limbă în care însă nu şi interzicea să folosească uneori expresii din rusă.)
Îmi amintesc de felul în care se ţinea deoparte. N-ar fi legat niciodată prietenie cu un ministru, cu oameni influenţi sau cu o persoană "cu trecere". Era rezervat şi faţă de cei care au instinctul sigur de a se pune totdeauna bine cu reprezentanţii tuturor regimurilor care vin şi trec. Îmi închipui cu ce plăcere relatase, într un eseu - scris într-o perioadă de vârf a cultului lui Ceauşescu - atitudinea pe care o avusese Skriabin faţă de Putere: "aghiotantul ţarului l-a invitat în numele acestuia pe Skriabin la Palat pentru a cânta unui auditoriu care îl admira; cu o desăvârşită curtoazie, Skriabin mulţumind pentru preţuire, l a invitat pe înaltul admirator în sala de concert, acolo unde oficiază el arta sa. ş...ţ Linguşirea puterii şi a bogăţiei de către unii artişti îl scotea din sărite. Despre mecenat, spunea că nu e decât împlinirea unei datorii."
Avea oroare să ceară, să solicite. Odată, când am vrut să obţin ceva pentru el, mi-a interzis să fac cel mai mic gest, de teamă probabil să nu se creadă cumva că solicitarea pornea de la el. Am spus că tatei îi repugna orice calcul, orice gest înfăptuit din interes: "te servesc, mă serveşti". Cu atât mai puţin era capabil să judece în termeni băneşti; îmi dădea impresia că e un subiect aproape tabu.
Într-o ţară în care se trăia, şi se trăieşte încă, la ora siestei, a muncii pe apucate, în asalt, a proiectelor lăsate baltă, într-o ţară în care totul e mai mult sau mai puţin facultativ, n-aş fi avut nevoie nici măcar de degetele unei singure mâini pentru a-i număra pe cei pentru care libertate şi constrângere interioară sunt unul şi acelaşi lucru.
Era unul din cei doi locuitori ai României pe care i-am cunoscut vreodată, care lucrau 365 de zile pe an. Nu părăsea Bucureştii decât rareori, pentru a se bucura de liniştea majestuoasă a munţilor de care avea nevoie pentru a compune.
Reîntâlnit după ani de absenţă, un prieten din tinereţe îl întrebă uimit: "Cum?! n-ai maşină!? Adică tu nu conduci? Păi e una din marile plăceri ale vieţii!". La care tatăl meu ridică din umeri, de parcă noţiunea de plăcere a vieţii i-ar fi fost cu totul străină.
Deşi nu era un ascet, nu avea ce face cu ideea de "plăceri ale vieţii", fiind prea absorbit de muzica pe care vroia s-o pună pe hârtie. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că de aici i se trăgea, în parte, şi naivitatea, trăsătură care în epoca noastră a devenit un fel de produs prohibit, un articol de contrabandă. Când lucrezi din zori până-n noapte, trezeşti în tine ţăranul, care, sub jugul muncii, nu are răgazul să-şi inventeze ca noi, citadinii - o mască: imperativele lui îi permit să se dispenseze - ţinându-i loc - de afectările noastre.
Pe la sfârşitul anilor '60, începutul anilor '70, câţiva mari artişti români s-au bucurat de atenţia Occidentului (tatălui meu i s-a atribuit atunci o comandă Serge Koussevitzky, a fost, printre altele, invitat la festivalul de la Donaueschingen, la cel de la Royan, apoi invitat cu o bursă de creaţie pe un an în Berlinul de Vest). Această perioadă a coincis ironie - cu voga României în Vest, graţie unui personaj altminteri detestat de ei. A fost de-ajuns ca Ceauşescu să formuleze o aşa-zisă politică de independenţă faţă de URSS, pentru ca, dintr-o dată, cultura română să devină în ochii Occidentului interesantă. Mai târziu, începând cu anii '80, a fi român a devenit mai puţin prestigios... Aşa funcţionează Occidentul.
"După McLuhan, televizorul a transformat lumea întreagă într un sat. Altcineva exprima o idee apropiată: lumea este azi o colecţie de periferii. Într-adevăr, mulţi oameni de cultură ar trebui să poată pleca la Paris, Berlin, Roma şi alte mari oraşe pentru a vedea manifestări de provincialism. Căci provincia este înainte de toate un sentiment.
Să fi venit, de exemplu, în 1968 la un concert Domaine Musical; să fi văzut publicul căutând temător în jur pentru a "se orienta" care piesă ar trebui să fie aplaudată; după ezitări (adevărată tensiune psihologică), Ťse dădu drumulť la aplauze. Nu toate acele valori căzură pe locuri câştigătoare; o piesă mediocră făcu succesul de scandal; alta, mai bună, avu un succes meritat; piesa cea mai interesantă, a americanului Morton Feldman, fu lovită de inerta ghioagă a indiferenţei.
Unde şi ce este provincia? Nu este oare pretutindeni? Provincia este un sentiment: acela al neputinţei de a recunoaşte valori. Această neputinţă se manifestă fie prin infatuare, fie prin simţul inferiorităţii, fie prin acreală. Provincia este tocmai căutătura în jur pentru a vedea ce e voie şi ce nu e voie să aplauzi."
Îmi amintesc că tata nu punea prea mare preţ pe artistul de bun-gust, care, fie din lipsă de îndrăzneală, fie din-
tr-un complex al culturilor minore, vrea să fie în regulă, mic enoriaş ce ţine să se conformeze decretelor emise de sus, de la Paris, de la New York, de la Darmstadt, Köln sau Berlin. "După modelul lui Enescu, am evitat voluntarismul stilistic; pentru Enescu stilul este omul (sau muzica) atunci când se observă pe sine. Ceea ce s-a numit purism stilistic la un moment dat, în ultimele decenii a fost o viziune în eprubetă a stilului, o comportare a artistului (artei), cu şerveţelul curat, legat la gât, cu furculiţa în mâna stângă şi cu cuţitul în mâna dreaptă, trăgând cu ochiul la vecinul de vis-a-vis. Lucrurile nu au stat niciodată aşa în arta mare. ş?ţ Un purist ca Debussy mai lasă din când în când să transpară în filigran pe Massenet sau unele surse folclorice; să nu mai vorbim de Bach sau Beethoven..."

*

Se confundă, cred, prea des curajul politic cu îndrăzneala de a gândi. După părerea mea e vorba de atitudini distincte, care nu se presupun una pe cealaltă. Nu puţini sunt cei din ţările de Est care îşi atribuie cu dragă inimă un mare curaj politic. Pretenţie ce însă devine uneori indiciul unei lipse de curaj intelectual, dacă nu chiar de probitate.
Şi chiar atunci când curajul politic al unui artist este real, la ce bun să te opui dictaturii, dacă te pliezi în schimb ideilor şi exigenţelor mulţimii, dacă abdici în faţa cerinţelor pieţei? Cu ce rimează denunţarea turpitudinilor unui regim, dacă în locul lor accepţi ticăloşiile altuia, dacă respingi realismul socialist pentru a aplauda realismul consumerist?
Fără a desconsidera curajul politic (primul său Concert pentru flaut, ca şi opera lui intitulată Praznicul calicilor, i-au adus ceva neplăceri), tata nu-i exagera, sunt înclinat să cred, importanţa. Considera că adevăratul curaj este de a nu gândi ca toată lumea, împreună cu turma, şi nici în funcţie de contemporanii tăi. "Niciodată nu mi a plăcut să fiu up to date; am evitat muzica sezonieră. Agreez independenţa artistică; o operă autonomă mi se pare mai perenă; ea există prin sine şi nu ca ilustrare a unei tendinţe oarecare."
Mă grăbesc să adaug că, dacă adesea nu gândea la fel cu semenii săi, n-o făcea din poză sau provocare, atitudini care, în accepţia lui, nu erau decât tot un mod de a te raporta la alţii, şi deci, de a ocoli inclasabilul pentru a-i minimaliza riscurile. Provocarea, poza, polemica, erau, pentru el, atitudini prea uşor de catalogat. Îi plăceau ambiguitatea, deruta; îi plăcea să deconcerteze, să surprindă. Considera că în artă curajul cel mai rar este nu atât acela de a spune neapărat nu (cuvânt pe care - sprijinindu-se pe spiritul de clan - toate avangardele au ştiut întotdeauna să-l pronunţe), cât curajul de a exprima, în singurătate, exact ceea ce ai de spus, de preferinţă fără să-ţi pese de etichetele ce ţi s-ar putea pune şi cu atât mai puţin de cele puse deja altora.
După convingerea lui profundă, un artist n-ar trebui să creeze pentru a seduce sau a fi admirat. Are sau nu ceva de spus? Retorica devine atunci secundară... Valoarea unei opere, valoarea unui artist - era dintre cei ce ştiu asta, - nu are totdeauna prea mult de-a face cu reuşita socială, cu admiraţia şi aplauzele stârnite pe loc.
Credeam că discern la el o anumită condescendenţă, nu spun faţă de celebrităţi în general, ci faţă de acelea dintre ele - de fapt destul de numeroase care - îşi iau succesul în serios, cred în el şi-l consideră proba şi măsura propriului geniu. E vorba de artiştii pe care succesul îi secătuieşte, pe care gloria îi consacră în chiar momentul când - şi nimeni n-o ştie încă - ei nu mai au nimic de spus. Cum, se întreba el uneori, reuşesc unii să admire sau să ignore ceva, doar pentru a se alinia la opinia mulţimii sau a instituţiilor?
Deşi celebru în ţară, şi bucurându-se de o anumită notorietate în Occident, tata n a putut niciodată să şi ia în serios celebritatea şi nici succesul. Departe de conformisme, ca şi de curentele pe cale de-a fi recunoscute sau deja oficializate, el se vroia - precum un Mussorgski, Ives, Janacek sau Varčse - un artist al singurătăţii.

*

Nu am pretenţia că aş vorbi cu totală obiectivitate despre tatăl meu. Nu am intenţia să mă extaziez public în faţa muzicii lui. E sarcina posterităţii să-i considere meritele şi locul ce i se cuvine în muzica secolului XX şi poate în cea a secolului XXI, să-i studieze principiile estetice, conceptele şi tehnicile de compoziţie, destul de cuprinzătoare şi bogate, dar, în esenţa lor, nu atât de numeroase pe cât ar lăsa impresia aparenta diversitate a operei sale. Cum ar putea fi caracterizat drumul parcurs de creaţia lui? Ca al unui "versatil"", al unui "evolutiv", al unui "meditativ" sau al unui "obsesional"? În cazul lui, nu există un răspuns univoc: fiecare nivel de lectură, de ascultare şi de înţelegere impune un alt adjectiv. Cu toate deosebirile evidente, multe din lucrările lui se ating, se leagă în profunzime, lăsând adesea să transpară un acelaşi principiu al sitei, o anumită gândire modală (el a şi dezvoltat o teorie generală a modurilor1), forma clepsidrei, sau de asemeni, o anume manieră de a contempla Muzeul - arta, muzica din trecut - cu privirea concretă a prezentului şi cu cea abstractă a viitorului.
Îi revine probabil tot posterităţii sarcina de a stabili rolul lui în "întoarcerea la consonanţa netonală" (rol cu totul diferit de cel al minimaliştilor), contribuţia sa la instaurarea postmodernismului2), influenţa directă şi indirectă asupra unui Schnittke sau a unei Gubaidulina, interferenţele mai mult sau mai puţin reciproce cu Stroe sau Xenakis, Marbé sau Ligeti, Olah sau Kurtag.
"Tardis venientibus ossa - nu numai pentru dirijori, care au de ocupat un număr restrâns de orchestre, ci şi în lumea compozitorilor.Legea hazardului se manifestă şi acolo unde calitatea ar trebui să aranjeze lucrurile de la sine... Schönberg, Berg, Webern au venit prea târziu la acest ospăţ. Varčse, la 70 de ani, mai avu prilejul de a asista demn şi ofensat, dar cu emoţie, la recunoaşterea sa. Dar Pergolesi? Dar Mozart? Dar Bizet? Dar Schubert? Compozitorul e nevoit să privească şi lumea de dincolo, să se bucure pentru atunci, să şi scoată bucuriile din truda partiturii, din neputinţa de a nu scrie."
Se ţinea mereu la distanţă, retras. Şi - trăsătură de caracter extrem de rară - nu vorbea niciodată despre sine, nici despre propriile-i compoziţii. Mi s-a părut întotdeauna de o modestie maladivă, poate modestia marilor orgolioşi. Nu se mulţumea doar să deteste aplauzele, şi mai puţin încă suporta laudele. Şi cred că înţeleg prea bine de ce: complimentele flatează vanitatea... Ori, adevăratul orgolios e exasperat de ideea că ar putea fi crezut sensibil la ele. Fie că vrea sau nu, orgoliosul - spirit prin excelenţă singuratic - lasă prin atitudinea lui să se înţeleagă: ştiu foarte bine cine sunt şi cât valorez, independent de laudele voastre.
,...Mi-am permis a fi, în urma sau poate înaintea avangărzii; o oarecare anistoricitate a convenit întotdeauna spiritului meu." Orgoliul său, în cazul de faţă, constă nu atât în a spune "câteodată merg înaintea avangardei", cât în a spune "nu mă simt obligat să merg cu ea".
Iată un fragment dintr-un eseu al lui, care, deşi nu se referă în mod expres la problemă, spune mult despre atitudinea sa faţă de însăşi ideea de avangardă (o etichetă!), faţă de egotismul pe care-l presupune ea uneori, faţă de vanitatea previziunilor ei şi care adesea o şi ghidează: "În trecut, ziua de azi era un moment în marea trecere; avea de cele mai multe ori o modestie... Azi, ziua de azi vrea mult mai mult; ea nu primeşte şi transmite, ci se proiectează pe sine în trecut şi viitor, vrea să poruncească trecutului şi viitorului... Pentru ca omul de azi să devină mai modest în vane pretenţii şi incerte previziuni, n-are decât să-şi amintească de eşecul multelor previziuni de altădată. Istoria şi a îngăduit nu numai să contrazică, ci pur şi simplu să ocolească, să ignore unele previziuni; ea a avut aerul de a spune: nu numai că nu aveţi dreptate, dar nu despre aceasta este vorba".
Aş vrea să evoc subiectul a două dintre operele tatălui meu: Iona şi Ultimele zile, ultimele ore. În libretul operei Iona, după o piesă de teatru a lui Marin Sorescu, cele trei personaje care-şi vorbesc sunt unul şi acelaşi Iona, înghiţit sau înghiţiţi de balena biblică. Libretul operei Ultimele zile, ultimele ore porneşte de la Mozart şi Salieri de Puşkin şi de la piesa Ultimele zile a lui Bulgakov. Sfârşitul lui Mozart, aşa cum l-a văzut Puşkin, se desfăşoară în paralel cu sfârşitul lui Puşkin, aşa cum l-a văzut Bulgakov. (Cele două acţiuni Puşkin e în acelaşi timp personaj şi co-autor al libretului - sunt prezentate mai întâi în alternanţă, dar apoi, încetul cu încetul, se combină, se contopesc.) După câţiva ani în care am fost bântuit de problema pluralităţii şi sciziunii individului, mi-am dat seama că tata fusese şi el, în felul lui, solicitat nu mai puţin de aceeaşi problemă: prima dintre aceste opere pune în scenă o fiinţă scindată, cealaltă o istorie, o tragedie scindate.
Ideile sunt, cred, un bun comun. Dacă subscriu la conţinutul unor idei şi nici nu-mi displace forma lor, nu văd de ce aş ezita să le preiau de la alţii; în nici un caz nu aş ezita să le împrumut de la tatăl meu. (,Marile contribuţii la istoria culturii sunt, de o anumită manieră, aproape uitate pentru că se găsesc pretutindeni; ele se transformă în sevă şi oamenii sunt impregnaţi de această sevă fără să mai ştie de unde vine ea. Întoarcerea valorilor în anonimat, disoluţia lor în ambianţa culturală reprezintă sfârşitul unui ciclu.")
Nu aş putea încheia acest text fără a evoca sentimentul - vanitas vanitatis - pe care l-am împărtăşit cel mai mult cu părinţii mei: "Sentimentul de timp îmi este asociat aceluia de eroziune; în Sita lui Eratostene acesta este sentimentul care transpare dincolo de cortina comediei."







(Text apărut integral în Nouvelle Revue Française

din ianuarie 2001. Traducere: Gina Copaci.)

_____________

1) Deşi e vorba de două axe distincte - înălţimea sunetelor şi timpul -, principiul periodicităţii se găseşte atât în noţiunea de mod, cât şi în tehnica sitei. Aceasta constă în producerea evenimentelor - sau a claselor de evenimente - care apar şi dispar şi reapar conform anumitor periodicităţi. Aceste periodicităţi corespund numerelor prime, domeniu în care "predestinarea" întâlneşte mai mult decât oriunde altundeva imprevizibilul.

2) Mă gândesc între altele la a sa Simfonie a doua (compusă în 1972) unde, în mişcarea a doua acordurile tonale se înlănţuie după o logică non-tonală (a sitei lui Eratostene) şi care a provocat scandal în momentul prezentării sale la Berlin.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara