Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
500 de autoportrete de Ioana Pârvulescu


Stiam de mult cum spun eu scriitorii. Am citit destule jurnale ca să am în minte o antologie de autoportrete literare, însă abia acum, după ce am răsfoit cele 500 de pagini cu autoportrete ale pictorilor şi sculptorilor, am înţeles diferenţa esenţială între un eul literar şi eul din artele plastice. Eul spus de scriitor este în opoziţie cu imaginea pe care o are lumea despre el: scrisul la persoana I scoate la iveală acel ego pe care nu-l vede nimeni, pe care nu-l prinde nici o oglindă, la care are acces numai cel care scrie. Scriitorul arată, aşadar, în autoportret, un eu al său, necunoscut tuturor celorlalţi, un eu orgolios şi tiranic ascuns sub masca timidului sau un eu vulnerabil şi chinuit ascuns de o personalitate intimidantă. Spunînd eu, scriitorul îi ajută pe ceilalţi să treacă dincolo de imaginea pe care ochii lor, ca două banale oglinjoare, o iau prizonieră cînd îl privesc. În autoportretul pictorului lucrurile stau exact pe dos: el îşi caută acea imagine pe care o ştiu şi o văd toţi, cu excepţia lui însuşi. Ca să o vadă şi el, ca ei, are nevoie de ajutorul oglinzii, metafora ochilor publici. Scriitorul fuge de oglindă, pictorul o caută.

Oglinda, mai presus de orice, oglinda este maestrul nostru", spunea Leonardo. Poate de aceea volumul cu 500 de autoportrete este învelit într-o supracopertă cu luciu metalic. Înainte de a deschide cartea sau după ce a închis-o, iubitorul de artă are în faţă un al 501-lea autoportret-surpriză: al său. Şi, pentru că oglinda din copertă nu e perfectă, ci mai degrabă ca apele în care s-a zărit Narcis, îşi zăreşte şi el chipul cu acele trăsături pe care le-ar ajusta o mînă de pictor, în aşa fel ca, totuşi, chipul reflectat de pînză să fie altfel decît cel dintr-o oglindă.

Istoria autoportretului din antologia de la Editura Phaidon începe în jurul lui 2350, în vechiul Egipt, cu un autoportret al lui Ni-Ankh-Ptah: artistul s-a prezentat într-un basorelief, îngenuncheat într-o barcă, din profil, dar cu un ochi privit din faţă, alungit, ca în toate portretele egiptene. Se încheie în 1997 cu Maurizio Cattelan, un sculptor italian născut în 1960, care şi-a prins, pe un uriaş panou de cauciuc, 500 de capete personale, posace, sub formă de spermatozoizi. Între cele două extreme temporale şi artistice, cel care parcurge cu oglinzile ochilor cartea are bucuria de a-i descoperi, în cele mai variate ipostaze, pe marii artişti ai lumii aşa cum s-au lăsat văzuţi. În Renaştere pictorii aveau obiceiul să intre în propriile picturi şi să ia parte la mica scenă, din colţul din dreapta al pînzei, ca o semnătură, anonimi amestecaţi într-un grup, ascunşi după o coloană, ca în Sfîntul Ioan Botezătorul al lui Hans Memling. Sculpturile îi includ uneori pe autori într-un grup statuar, ca Michelangelo, bătrînul cu capul acoperit, în Pietŕ din Domul din Florenţa, sau solitari ca Anton Pilgram, bărbatul cu un cuţit din dosul ferestrei de piatră din Stefans Dom din Viena. Unii s-au pictat în chip de zei (Bachusul lui Caravaggio), de sfinţi cu aură, alţii în chip de păcătoşi. Unii sînt cu capul tăiat, oribilul cap al lui Goliath (un Caravaggio mai bătrîn) ţinut de păr de David, alţii cu capul pe umeri şi pălărie impunătoare pe cap. Unii sînt singuri, alţii cu soţiile sau cu iubitele sau cu prietenii sau cu ei înşişi, în oglindă. Un autopotret feminin de la 1402 pune în ramă o splendidă concurenţă de euri. Tînăra doamnă - blondă, cu o bogată rochie roz, aşezată într-un jilţ cu picioare leonine - este văzută din profil: prima ipostază. Pe pînza-oglindă ea apare din faţă, bust (iar pensula din mîna ei dreaptă tocmai îi sau îşi pictează buzele): a doua ipostază. În mica oglindă rotundă pe care o ţine în mîna stîngă se vede numai chipul ei, mult micşorat, într-un soi de mise en abîme: a treia ipostază. Jocul de iluzii este perfect: profilul aparţine persoanei reale din tablou, bustul aparţine tabloului din tablou, iar figura micşorată, oglinzii. Rama tabloului real (lumea) conţine rama tabloului pictat acolo înăuntru (arta) şi rama oglinzii (maestrul pictoriţei, după spusa lui Leonardo). Extraordinar de ciudate sînt portretele realizate de artişti la vîrste diferite: abia aici îţi dai seama cît de străini ne sîntem nouă înşine, ce şir de măşti de nerecunoscut se înlănţuie în fiecare eu.

Nu poţi străbate galeria de autoportrete fără să faci diverse descoperiri, fără să tresari găsind cîte un nume neaşteptat. Sînt, de pildă, cîţiva fotografi celebri în această antologie, între care şi Nadar, care are, la 1865, o suită de 12 autoportrete din diverse unghiuri: parcurse la rînd, dau imaginea unui cap care se roteşte. Nadar nu era numai fotograf, ci şi scriitor şi aeronaut, iar Jules Verne, care îi e contemporan, îl include, în chip de Michel Ardan, în romanul său De la Pămînt la Lună, apărut tot în 1865. Am comparat desenul lui Ardan din ediţia princeps de la Paris cu autoportretul lui Nadar şi am găsit acelaşi chip (ceva mai tînăr în carte!). Autoportretele din secolul al XX-lea sînt deja foarte departe de teoria oglinzii: de la cele cubiste, care îl şocau pe Iorga, la cele în chip de diavol, de măşti africane, de suveniruri kitsch, unul şi unul, bizare sau înspăimîntătoare ca secolul însuşi. Brâncuşi şi Victor Brauner există şi ei în antologie. Mărturisesc că nu mă aşteptam ca eul artiştilor plastici să spună atîtea poveşti, să fie atît de dramatic şi să rivalizeze atît de simplu cu eul artiştilor mei favoriţi, scriitorii, sau chiar cu eul scriitorilor mei favoriţi.



P.S. La precedenta mea "alegere a săptămînii", Omul care aduce cartea, compusă pe "căldură mare", am pomenit de emisiunea Un livre par jour de pe TV5. Un lapsus calami m-a făcut să-l transform pe Olivier Barrot în Olivier Mongin. Mea culpa!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara