Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
27., 2., 4. de Gheorghe Schwartz

„Eşti nebun! Când crezi că o să termini o sută de biografii din tată în fiu, trebuind să te documentezi pentru toate perioadele istoriei atestate? O să avem din nou un proiect paranoic întrerupt definitiv, cel mult, la un sfert. Pentru literatura noastră, asta nu va constitui în nici un caz o ratare în premieră!”

Şi a mai trecut – totuşi! – un an. Un an de când, după alţi douăzeci şi şapte ani, două luni şi patru zile am terminat ciclul Cei o sută, jumătate de an de când a apărut şi Agnus dei, volumul al unsprezecelea şi, totodată, ultimul.
În presă putem găsi tot felul de Breaking news şi articole de primă pagină despre cele mai năstruşnice ciudăţenii, însă nu şi despre „ciudăţenia” cei o sută. „Ciudăţenia” unui nebun care s-a şi legitimat astfel cu două titluri din bibliografia sa: Paranoia schwartz şi Autiştii cărţilor.
Cu paisprezece ani în urmă, pe când mă aflam la jumătatea proiectului, am încercat să-mi fac publicitate: în „Adevărul literar şi artistic”, scriitorii au fost invitaţi să-şi scrie cronici la propriile lor cărţi. „Minunat!”, mi-am zis, şi am publicat o pagină de ziar despre Cei o sută. Am fost, se pare, singurul care a urmat îndemnul. Dezamăgit, am trimis la România literară o scrisoare deschisă cu titlul Dialogul frânt, care mi-a fost publicată prompt. Aceasta a avut, în sfârşit, un ecou: cineva care a semnat prof. Gruia Novac m-a tras de urechi, pentru că mă plâng nejustificat şi lipsit de bărbăţie şi mi-a transmis că ar fi mai bine să-mi văd de scris. (Într-un alt număr al revistei, Nicolae Manolescu a apreciat calitatea controverselor şi polemicilor dintr-un număr special al revistei, cu excepţia intervenţiei dlui. prof. Gruia Novac.)
Totuşi, eu am urmat sfatul şi am continuat să scriu. Numai că Dialogul frânt este mai actual ca oricând. Încă înainte de 1989, am publicat un articol în care afirmam („cu neruşinare!”) că ierarhiile literare se realizează în România la cârciumă. Vorba bancului: „Să fim optimişti! Se poate şi mai rău!”: iată, astăzi, critica literară nu se mai ocupă defel de cărţi, ci doar de autori. (De autorii „care trebuie”, desigur.)
Cu mulţi ani în urmă, răspunzând la ultima întrebare dintr-un interviu – întrebarea standard al acelor ani: „Care este misiunea socială a scriitorului? – am spus „Să-şi taie singur craca şi să se lupte cu morile de vânt”. Ceea ce am făcut cu perseverenţă întotdeauna şi o fac, probabil, şi acum, scriind aceste rânduri.
Ce-i de făcut? La ora actuală, arta nu mai este demult un produs personal, ci o marfă pentru care s-a creat o industrie cu tot ce presupune aceasta. Aşa că nu poate lipsi nici reclama. De care, conform diviziunii muncii, n-ar trebui să se ocupe autorul, ci cineva specializat în domeniu. În lume, lucrul acesta este preluat de agentul literar. La noi, ca în întreaga noastră democraţie originală, publicitatea este realizată de grupuri de presiune. Acestea reuşesc să strecoare, printre ştirile privind accidentele de circulaţie, divorţurile VIP-urilor sau alte minunate grozăvii, şi câte un nume de pe lista lor. Câteva edituri au izbutit să-şi plaseze oameni în presă şi repetă ce a spus marele prozator X despre problema câinilor maidanezi ori la fel de marele poet Y despre cum şi-a petrecut ultima vacanţă. (Şi-a petrecut-o în mod creator, desigur. „Scriitorul este scriitor şi în costum de baie!”) Nu-i bai că nu se vorbeşte despre cărţi, ci doar despre ce a făcut ieri, ce a mâncat azi şi ce părere va avea mâine maestrul despre naşterea universului. Principalul este că numele îi intră în subconştientul colectiv. Ne aflăm în faţa unei promovări excelente, mai ales că, în mod subtil, cei ce nu sunt pe listă nu există. Nu există chiar dacă sunt prezenţi, în mod strategic, în revistele literare, întrucât bătaia peştelui este în marile cotidiene. Şi, desigur, pe sticlă. Iar, astfel, „neaveniţii” nu se pot plânge: iată, fiind publicaţi chiar de noi, nu există obiectul lamentărilor lor nedemne! Şi ce dacă nici măcar nu li se răspunde la propunerile lor de tipărire? Editurile sunt suverane în politica lor editorială! (Sunt suverane pe naiba…)
Anul trecut, într-o anchetă, crezând că voi termina Cei o sută abia prin decembrie 2012, am promis că voi ieşi gol pe bulevard, fiind sigur că, oricum, acel gest va promova ciclul romanesc mai mult decât cele câteva cronici apărute când-cum şi risipite prin publicaţiile literare. Am avut, totuşi, prudenţa de a mă interesa cum va fi vremea în decembrie pentru că, la vârsta mea, riscam să devin martirul propriei creaţii. (Decembrie 2012, dacă vă amintiţi, a fost singura lună cu adevărat de iarnă din anul trecut.) Aşa că am ratat şi ultima şansă de a impune ciclul.
Poate că domnul prof. Gruia Novac mă va dojeni iarăşi pentru că aş fi prea subiectiv, prea plângăreţ, ba chiar prea mălăieţ. Numai că, de data asta, nu mă refer doar la „Suferinţele tânărului Schwartz”, ci şi la suferinţele unei mari părţi a autorilor români, dintre care nu puţini sunt chiar scriitori. Ca toată viaţa românească, şi literatura (care „este o oglindă a societăţii”, după cum am tot învăţat prin şcoală) este profund marcată de interese partizane. Ca şi în politică, în perioada electorală se aruncă zoaie peste adversarii direcţi, care nu mai sunt priviţi drept competitori, ci ca inamici ai omenirii. Ca şi în politică, cine ridică privirea din pământ se pomeneşte acuzat de toate fărădelegile posibile. Ca şi în politică, ierarhiile sunt stabilite pe grade de rudenie de sânge şi de şpriţ. Băieţi deştepţi sunt şi aici, domni care au reuşit să supravieţuiască oricăror şefi, şezând de o viaţă în antecamere, barând cu prudenţă maximă accesul neaveniţilor, bucurându-se de sinecure nici măcar bănuite de plebe. Din când în când, ei scriu şi cărţi, care sunt nici prea-prea, nici foartefoarte, tocmai bune pentru topurile trâmbiţate peste tot. Când dai de o cronică la o carte, nu trebuie să-i citeşti conţinutul, fiind destul să vezi cine este cel recenzat şi cine este exegetul. La fel ca şi în politică, vei şti imediat dacă vei citi o odă sau un rechizitoriu. Însă arma cea mai puternică a criticii este tăcerea. Ca şi în obsedantul deceniu, X şi Z nu este bine să apară pe foaie. Sau măcar nu prea des. Deosebirea este că în anii terorii fizice, X şi Z erau reţinuţi de „organele puterii populare”, pe când azi nu le face nimeni nimic. Pentru ca topul să rămână intact, despre ei trebuie să se tacă, ei trebuie să nici nu fie prea des pomeniţi. (Totuşi amintiţi în câteva liste – ca să nu se poată plânge că sunt – vezi, Doamne! – persecutaţi.)
Scriitorul de azi nu mai este o speranţă pentru cei mulţi, el nici nu prea mai există pentru cei mulţi. De vină nu este doar pragmatismul zilelor noastre, când nu poate fi dat de model cineva care a scris un raft de cărţi, chiar şi nişte capodopere, câtă vreme ultima vedetă de pe micul ecran câştigă infinit mai mult. Nu este de vină nici veşnica lamentaţie că nu se mai citeşte. (Se mai citeşte!) De vină este „marfa” oferită cu surle şi trâmbiţe multe, „marfa” bineînţeles cea mai vândută, „marfa” nici prea-prea, nici foarte-foarte. Concluzia păpuşarilor este că „asta se cere”, iar pericolul cel mai mare este că, aşa cum televizorul prosteşte (cu program sau din tâmpenie?), şi ierarhiile literare pervertesc masa de cititori. (Care masă de cititori chiar mai există!).
Şi, din nou, ce-i de făcut? Cred că singura soluţie este să apară şi la noi agenţii literari. Acei profesionişti pragmatici n-ar promova cărţile cu totul tâmpite, cu toate că un public prostit vreme de ani de zile n-o să se înghesuie încă multă vreme să cumpere capodopere. Problemă ce nu este doar la noi: în Occident, literatura ca şi filmele autorilor români devin interesante doar dacă arată grozăviile epocii aşa-zis comuniste, precum şi zbaterile dramatice din perioada post-totalitară. Aşa că şi „marfa” culturală acceptată acolo nu este ierarhizată strict pe criterii valorice. Iar cine nu este tradus rămâne, în cel mai bun caz, un geniu local.
Cu paisprezece ani în urmă, România literară mi-a publicat – şi încă prompt – un text asemănător. Simplul fapt că publică şi acum aceste gemete este un semn bun. Chiar dacă, probabil, nu-mi va răspunde din nou decât tot un prof. Gruia Novac.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara