Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
20 de ani de la moarte - poezia lui Cezar Baltag de Ioan Holban

debutul lui Cezar Baltag cu volumul Cununa de aur s-a produs în acelaşi an, 1960, cu intrarea în literatură a lui Nichita Stănescu, care îşi deschidea atunci orizontul liricii prin Sensul iubirii; pe cei doi îi unesc, dar îi şi despart multe lucruri în ordinea structurii interioare a paradigmei poetice şi de sensibilitate, poezia lor marcând, însă, decisiv configuraţia de ansamblu a liricii noastre contemporane.

Astfel, printre diferenţele cele mai vizibile se numără modalitatea de abordare a categoriei departelui, în „cheie“ eminesciană la Nichita Stănescu, apoi la Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Adi Cusin, Cezar Ivănescu şi, mai departe, la poeţii generaţiei 1980, în vreme ce, în lirica lui Cezar Baltag, începând chiar cu volumul de debut, continuând cu Vis planetar (1964) Răsfrângeri (1965), Monada (1968), Odihnă în ţipăt (1969; 2010), Şah orb (1971), Madona din dud (1973), Unicorn în oglindă (1975), Poeme (1981), Dialog la mal (1985), Euridice şi umbra (1988), Chemarea numelui (1995; 1999), Ochii tăcerii (1996), Liniştea versului (1997), departele e sursa tuturor spaimelor pentru că, iată, toată poezia sa stă sub semnul căutării aproapelui, în ambele sensuri ale cuvântului: aproapele, opusul departelui şi aproapele-Celălalt marchează teama de singurătate, e o continuă căutare a aproapelui din departe, câtă vreme, în alte paradigme lirice, regăsim teroarea prezenţei Celuilalt, a veşnicului călău.

Departele, illo tempore nu reprezintă, în lirica lui Cezar Baltag, vârsta de aur şi nici sursa unor misterioase tristeţi, ci ţipătul, teroarea absenţei Celuilalt, uitarea, „viperă blândă“, care stinge orizontul, iubirea care se duce „în margini de margini“, memoria care pleacă tăcând-semnalând neîntoarcerea, deplina suferinţă a lipsei celui de alături, surparea spaţiului vital: „A fost un om/ care era eu însumi./ Eu merg în locul lui./ Şi cel ce mergen mine este golul“, scrie Cezar Baltag în poemul Uitarea, delimitând cei doi oameni, al aproapelui şi cel al departelui, pentru ca, într-un alt text de referinţă, Astarteea, aproapele şi departele să aibă nu doar oamenii lor care „se devastează reciproc“, ci şi timpul lor specific: „Toate au timpul lor,/ şi pentru tot lucrul sub cer este timp:/ timp pentru departe şi timp pentru aproape,/ timp de sunet şi timp de lipsă a sunetului,/ timp pentru niciodată şi timp pentru oricare timp./ Cine se grăbeşte? Timpul trebuie măcinat./ Zeul paşilor recheamă trecutul./ Ştiu bine cine eşti şi cine nu eşti,/ spuse ea, sfâşiindu-mă“.

cum se vede, dinamica raportului aproape/departe se ascunde mereu întro poveste, în structurile unui basm, ale unei ghicitori („de tine-o ghicitoare mă desparte“, scrie poetul în Nu-i pot răspunde Sfinxului), ale unei întrebări, ale unei hieroglife dintr-o limbă necunoscută care scrie viaţa poetului, ale unei poveşti care poartă vorbele Eclesiastului (ca în Remember: „Ştiu un zvon pe de rost,/ clipa trece în zi:/ ce va fi a mai fost,/ ce a fost va mai fi“): poetul e un narator pentru sine însuşi: „Narator pentru sine însuşi/ al propriei poveşti,/ lasă loc de trecere pentru alţii/ prin viaţa lui;/ sală de aşteptare/ a spiritului,/ naos al păcatelor altora,/ interioritate/ ce nu-i mai aparţine,/ gară de joncţiune/ a celor ce vin/ a celor ce pleacă/ a celor ce nu s-au născut încă“ (Poetul).

Dacă aproapele din departe spune povestea fiinţei, poezia lui Cezar Baltag creşte din ceea ce aş numi un scenariu mitologic, deschizând astfel calea unor poeţi precum Ileana Mălăncioiu, Ioanid Romanescu, Nichita Danilov, George Vulturescu. Patru sunt nivelele acestui substrat al liricii lui Cezar Baltag. Primul – nu în ordinea importanţei, ci pentru că e chiar la prima vedere – se află în mitologia greacă, intrând în poezie pe calea codului cultural; otrăvitorul Antares, Parcele, Afrodita Urania şi Afrodita Pandemos, palida Hecate, „onestele, dragele mele erinii/ care mă urmează pretutindeni/ cu aerul lor visător şi absent“, Apollo, câinii lui Acteon, Astartes, Artemis sunt protagoniştii a căror simbolistică din mitologie fixează structura de suprafaţă a poemelor: iată unul dintre modele: „Artemis plină, Artemis în descreştere, Artemis nouă,/ Artemis în primul pătrar./ Şi la amin de vară Vânătorul adulmecând zeiţa./ Şi în jurul lor lumea ca un somn ori o căşunătură. În auz/ vorba cu viscol solomonar./ Muritor, în umbră de boz, aprins ca un muget. Fântânile îi/ strigă buzele într-o sete inversă./ Aerul îi cheamă plămânii în caere de oftat./ Unde este ţipătul în care trebuie să-l îngropi, Zână, unde îi/ este numele care-l ascunzi?/ Reazămă- Ţi, arcul, descinge-Te, scoate-Ţi tunica./ Despleteşte- Ţi părul să-l pieptene ştiucile râului./ Ia apă în pumni./ Dă înotului braţele Tale, Diană, în apa limpede şi furioasă/ ca un lătrat de câini la marginea toamnei./ Cine te mai poate feri, zeiţă, de privirea unui muritor?/ Şi în jurul lui lumea e ca un somn ori căşunătură. În auz îi/ foşneşte viscol solomonar./ Acteon, acum e rândul Ei să te Vadă. E rândul Tău,/ luminoaso, naşte-l cerb şi blesteamă- l./ E rândul Tău, Doamnă, înrăieşte câinii şi pierdel./ Viscolul îi smulge hainele, dar inima lui aleargă, zodiile îi/ sângeră umerii, dar numele lui nu se poate opri./ Râs cu trei capete şi ţipăt împietrit şi muget şi în urmă/ tăcere./ Cel lătrat de propriii ochi a fost devorat de vedere./ Somnul l-a înghiţit ca un labirint carnivor./ Dar vederea lui se întoarce iarăşi la Tine“ (Vederea).

acest poem care, pentru a-i desluşi înţelesurile, pare a trimite la dicţionarul de mitologie greacă, introduce subtil cel de-al doilea palier al substratului mitologic: „viscolul solomonar“ face parte dintr-o altă constelaţie simbolică, cu rădăcini solide în mitologia noastră; solomonarului cu atribute şamanice, i se adaugă, în poezia lui Cezar Baltag, marea Mumă, o figură lirică amintind de unul dintre simbolurile centrale ale poeziei lui Lucian Blaga, apoi, Ţintaura („Când oi asfinţi, tu te-i ofili, când oi scăpăta, tu te-i întrista./ Aşa cum cicoarea este blestem de Soare, tot astfel/ Ţintaura, sora grâului, este sora suavă a cailor, surâsul lor/ vegetal./ Două năpârci negre, din guri încleştate, din cozi înnodate,/ strâng lângă flăcările coamei zăbala Ţintaurei“) şi Rariţa: „Greul, căţelulpă mântului se simte pe el însuşi ca o apăsare/ şi răzbit de propria sa greutate, începe să latre în hohotul/ unei inimi. Aici era zborul, aici fusese căderea, nemişcarea/ doarme la mijloc ca o fântână în cumpănă. Un fluture/ lenevos pâlpâie în odaia auzului meu, o şoaptă mare îmi/ coboară bărbia în piept, un vânt încet îmi închide/ pleoapele./ Aud un cal galopând rar, ca un orologiu din veac în veac,/ aud respiraţia unui nor de demult, aud foşnetul coasei unui/ demon în iarba stelelor./ Departe, la margini de margini, unde nu mai este nimic,/ unde inima mea nu mai poate trimite sângele, acolo doarme / un şarpe, acolo se roteşte o pajură , acolo răsare Rariţa peste/ frunza unui alun şi un stol de vrăbii încete piaptănă părul/ fecioarelor. Acolo plânge floarea care naşte un om, acolo/ se deschide umbra de miere a fulgerului“ (Greulpă mântului ).

Acest palier produce, în fapt, structura de profunzime a liricii lui Cezar Baltag, constituind şi cel de-al treilea nivel al substratului mitologic; marea Mumă, Ţintaura şi Rariţa – plante folosite în practici magice, în descântece, vrăji, deochi, în comunităţile arhaice – aduc forme lirice care trimit la credinţa în deochi, în aceeaşi logică a raportului aproape/departe. Deochiul, solomonarii şi descântecul, dar şi bocetul sau cântecul din jocul copiilor (Dea Baba-oarba, De-a râsul, An, den, dez etc.) structurează poezia lui Cezar Baltag în jurul unor simboluri cu o mare forţă de sugestie, membrane foarte fine ale unui filtru unic de percepere a lumii şi sinelui, a aproapelui şi departelui: toate aceste simboluri sunt ale Nordului, punctul „din carencepe/ numai sud şi sud şi sud şi sud şi sud“, pustia unde, pentru o nouă geneză, elementele primare se mişcă, se adună, fac şi desfac viaţa însăşi. Mai întâi, fiinţa se „reinclude“ în cremene, într-o lume de piatră: „Nici un miracol de-atâta timp. Nici-o/ mirare. Deschid şi închid/ la loc/ ochii mei de piatră cu lacrimi/ de piatră/ şi văd/ printre genele mele de piatră/ o pasăre/ de piatră cu aripi de piatră/ zburând de-asupra inimii mele/ care nu vrea şi nu vrea şi nu vrea/ să împietrească/ odată/ pentru totdeauna/ în lumea asta/ de piatră/ În lumea asta cu totul/ şi cu totul/ de piatră“ (De atâta timp). În poezia lui Cezar Baltag, piatra sufocă, adapă nimicul,/ („Înapoi/ la izvoarele fugii,/ unde curge fântâna nimicului,/ acolo pasc leii nimicului/ şi spaţiul se face de piatră,/ acolo pasc leii nimicului/ şi piatra adapă nimicul,/ acolo pasc leii nimicului/ şi nimicul în nimic se dizolvă/ şi nimicul macină umbra/ nimicului/ şi nimicul spală urma nimicului“, scrie poetul în Somn), se asociază infernului: ora piatră este ora poeziei, cum se spune în poemul Poarta paradoxală. Lângă piatră, şarpele domină acest al treilea nivel al substratului mitologic din poemele lui Cezar Baltag; şarpele încolăcit şi vipera care „încaieră zgomotele“, şarpele care doarme la margini de margini, departe, în lătratul lugubru al căţeluluipă mântului şi în umbra pe care o lasă rotirea păsării, înlăuntrul fiinţei („De treizeci de mii de ani/ se luptă în mine/ Şarpele şi Pasărea/ într-un neîntrerupt strigăt de furie/ pietre şi solzi/ Pasărea devoră Şarpele/ care zboară/ Şarpele sugrumă Pasărea/ târâtoare/ două roţi de foc/ care se izbesc una de alta/ şi zilele sar de-a lungul întunericului/ ca nişte scântei“, se spune în Mit), şarpele din fântână şi şarpele cu stea în frunte sunt mereu asociaţi cu lumea de dincolo, cu departele care a devorat aproapele, trimiţând poetul, un alt Orfeu, în infernul imperfectului, al trecutului neîncheiat.

În sfârşit, al patrulea nivel mito-poetic este cel creştin; Cezar Baltag este un poet profund religios, fapt relevat nu doar de folosirea unor sintagme consacrate în cântările bisericeşti şi de Sfânta Liturghie – „lumină din lumină“ şi „uşile, uşile, cu înţelepciune“ din poeme precum A plecat memoria noastră tăcând şi Uşile – şi de evocarea Cinei celei de Taină în The last supper, cu frângerea pâinii, vânzarea, dar şi cu speranţa „intrării tuturor în lumină“, ci, mai ales, în ritualul special din această rugăciune: „Rănit de-o sete care nu poate s-o mai stingă/ nici flacără, nici apă, nici timp neuniform/ îmi prăbuşesc cascada sângelui meu ce strigă/ pierdut în amfiteatrul unui auz enorm/ Decapitată zâna, poetul încă doarme/ un vis din care nu se va mai trezi uşor./ De nu c-un fir de soare în lumea asta, Doamne/ măcar c-o înviere tot le erai dator/ Mă-ntreb de-a ta lumină sângele meu străin e?/ Străină e tristeţea cu care azi te strig/ Eu nu te rog, tăcere, nimica pentru mine:/ Dacă ne pierzi în noapte, în cer se face frig./ Voinţa mea nu-ţi cere să-ntorci în stalactite/ vocalele durute pe care ţi le-aştern,/ dar de jertfeşti iubirea atunci măcar trimite/ Femeia în lumină, Poetul în Infern/ De astăzi inocenţă, vai, gândul nu mai are/ şi semnul zânei bune n-am timp să-l mai aştept,/ Îngerii mei, pavaţi-mi cu stele căzătoare/ Sahara arzătoare spre care mă îndrept“ (Ad inferos). Acestui substrat mitologic, structurat, cum s-a văzut, pe patru niveluri i se asociază orfismul; ca şi în cazul desfăşurării substratului mitologic.

tema e la fel de vizibilă şi în poeme precum Ultimul Orfeu sau Răsfrângere cu spini, constituind pattern-ul de basm pentru celelalte „poveşti“, ale lui Tristan şi Isolda, Paris şi Elena, eul liric şi Elena, Ioana. Cu totul originală este circumscrierea argintului în tema orfică; poetul descoperă, pe strada Cuţitului de Argint, inelul de argint al poeziei, cântecul-inel, cum îi spune în Un zeu pe jumătate sunet, care desfăşoară spre departe „filtrate straturi de argint fecund“: în fond, între substratul mitologic şi cântecul ultimului Orfeu e o relaţie de geneză reciprocă, cântul şi spaţiul mito-poetic născându-se unul din celălalt, deodată, simbolul, figura mitologică şi „zgura de argint din auz“, în lumină, în poezie adevărată: lumină din lumină, durere din durere, adică: „Cine se răstigneşte pe sine/ în naşterea sa?/ Ochii bat lumile,/ ochii treieră lumile,/ lăcuste de ploaie uscată/ forfotesc în hazard./ Mă dau spre lumină/ lumilor/ şi voi avea umbră/ şi ochiul va arde văzând/ şi vederea va fi vinovată de sunete./ Iată, trec pragul fiinţei/ şi ca lupii ce tabără prada/ sar asupra mea simţurile./ Iată, îmbrac incendiul/ cărnii mele/ şi respiraţia mă ţese/ cu o suveică de zgomot, nimicitoare/ între a fi şi a nu fi./ Lumina depune cenuşă/ şi zgură de argint/ în auz,/ ochiul arde văzând,/ urechea e vinovată de sunete/ Durere din durere. Nicăieri adevărat/ din nicăieri adevărat./ Născut iar nu făcut. Şi ca un orb de mână/ în lume petrecut./ Totul e moară a totului,/ totul e capcană a totului,/ ca şarpele încolăcit pe coasă/ astfel/ vin eu din tânărul/ meu mormânt“ (Durere din durere).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara