Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
2013 – Anul Kavafis La aniversare de Elena Lazăr

Pe lista aniversărilor UNESCO din 2013 figurează nume de seamă ale patrimoniului cultural mondial: savantul medieval Avicenna (un mileniu de la naştere), filosoful Søren Kierkegaard şi compozitorii Richard Wagner şi Giuseppe Verdi – de la naşterea cărora s-au scurs 200 de ani. În Franţa sunt aduse în prim-plan numele lui Diderot (300 de ani de la naştere) şi al lui Albert Camus (centenar). În Egipt se serbează 150 de ani de la naşterea scriitorului Qasim Amin. Iar în Grecia anul 2013 se mai numeşte şi Anul Kavafis. Admiratorii greci şi de pretutindeni ai operei sale ştiu însă că în cazul poetului lor preferat este vorba întotdeauna de o dublă aniversare. Cercul vieţii acestuia s-a închis în ziua când împlinea 70 de ani, pe un pat de spital în acelaşi oraş în care se născuse, Alexandria egipteană. Aşadar, în ziua de 29 aprilie 2013 prietenii lui Kavafis îşi vor aminti că se împlinesc 150 de la naştere şi 80 de ani de la moartea idolului lor, îi vor evoca personalitatea, rămasă până astăzi enigmatică, în pofida rafturilor tixite de tomurile ce i-au fost dedicate, îi vor citi şi reciti versurile descoperindu-i şi redescoperindu-i noi sensuri, noi nuanţe.
Konstantinos Kavafis şi-a petrecut aproape toată viaţa în metropola de pe malul Nilului, pe care a părăsit-o doar pentru a face câteva scurte călătorii. Cele 253 de poeme ale sale, numărând aproape 5 000 de versuri, au călătorit însă pretutindeni. Puţine sunt limbile în care să nu fi fost tălmăcite fie şi câteva poeme din Kavafis. Kavafis a fost citit şi tradus ca niciun alt poet grec, având un uriaş ecou în rândul publicului cititor, în timp ce alţi poeţi contemporani sau mai noi au fost uitaţi şi au căzut în anonimat.
„Care sunt elementele care atrag şi emoţionează orice cititor atunci când îl citeşte pe Kavafis?” – se întreabă Dimitris Daskalopoulos, unul dintre cei mai harnici exegeţi greci ai săi. Şi tot el răspunde: „Am impresia că poetul a luat-o cu mult înaintea vremii sale. Forma poemelor lui şi tonul vocii lui păstrează foarte puţine lucruri din poezia greacă de până atunci. Profund elenic, cu un sentiment intens al coeziunii şi continuităţii neamului, vorbeşte despre viaţă şi moarte cu persoane şi măşti care trimit direct la subsolul bogat al educaţiei europene mai generale. Modul în care dialoghează cu Istoria scapă din graniţele sufocante ale neamului care l-a născut şi devine recognoscibil şi familiar pe toate meridianele geografice şi, foarte probabil, în toate epocile. Între Primul şi al Doilea Război Mondial ne-a vorbit de violenţa şi beţia puterii, de dezminţirea speranţelor, de oportunismul politic, de aparenţele idealurilor, de reformatorii sociali şi alte lucruri asemănătoare răsunătoare”.
Pe lista, lungă, a comentatorilor celebri care s-au aplecat asupra operei lui Kavafis se numără şi contemporanul său, Yorgos Seferis (1900-1971), care intenţiona să scrie o carte dedicată confratelui său din Alexandria. În paginile jurnalului său, dar şi cu alte prilejuri, primul laureat grec al Premiului Nobel pentru Literatură în urmă cu exact 50 de ani – iată o altă aniversare! – revine des la Kavafis, oferind cititorului câteva necesare chei şi repere pentru descifrarea profilului artistic atât de complex şi enigmatic al acestuia. În opinia lui Yorgos P. Savvidis, editor şi exeget al lui Kavafis şi editor al textelor lui Seferis despre Kavafis (într-o ediţie în două volume intitulată Kavafis al lui Seferis), „nimeni din cei care s-au ocupat cu Kavafis în ultimii 80 de ani şcartea lui Seferis a apărut în 1984-n.tr.ţ– începând de la Grigorios Xenopoulos în 1903 şprimul critic grec care a intuit destinul literar de excepţie al lui Kavafis-n.tr.ţ – nu l-a citit cu mai multă simpatie şi severitate, experienţă şi înţelepciune, fantezie şi cumpătare decât a făcut-o Seferis, cel puţin timp de un deceniu al existenţei sale”. Să ascultăm, la ceas aniversar, un mare poet vorbind despre un alt mare poet.

Yorgos Seferis
Drumul spre Ithaka

Cu-atâta experienţă, poţi înţelege acuma, când eşti şi tu înţelept, Ithacele ce-nseamnă.

Înseamnă ce-nseamnă pentru fiecare dintre noi; pentru Kazantzakis, de pildă, înseamnă altceva, oare şi pentru Kavafis?
Aşa cum am notat în comentariul la Barbari, există şi aici, cred, o şoaptă interioară a poetului. Urechea noastră este deja mai familiarizată; să încercăm să o auzim.
Cu poemul Ithaka se încheie primul periplu al lui Proteas; a început în 1886; au trecut, aşadar, douăzeci şi cinci de ani. Cum am văzut, începând cu Sculptor din Tyana, artistul încetează să se plângă; cu Zeul îl părăseşte pe Antoniu intră în Alexandria; în Primejdii formulează climatul lui – climatul lui „în parte” sau al amestecurilor (Gloria Ptolemeilor). Aceste poeme arată, cred, sfârşitul călătoriei:
Cu-atâta experienţă,...când eşti şi tu înţelept...
Nu mai există gesturile orbului, ca în Ferestrele; poetul vede lumea exterioară şi-i îndeamnă şi pe ceilalţi s-o vadă :
Să fie multe dimineţile de vară
când, plin de bucurie şi-ncântare,
vei ancora în porturi neştiute.
Vechea tiranie a luminii a rămas în urmă, împreună cu atâtea alte lucruri. Şi-a găsit, în sfârşit, arta; este „sărăcă- cioasă”. Kavafis, comentând poemul, observă: „Cunoscătorii stilului lui Kavafis ştiu prea bine că poetul rareori face uz de emfază; când însă o întâlnim la el, cu siguranţă înseamnă ceva” .
Cu ce material să facă însă uz de emfază? Aşa cum am subliniat şi cu alt prilej, orice efort al lui care îl duce spre umflarea cuvântului eşuează. I-au trebuit câţiva ani ca să dobândească această amară experienţă. A fost uneori nevoit să accepte – şi am văzut cu câte tatonări a acceptat – că, din moment ce cuvântul nu izvorăşte din interiorul lui, singurul lucru care-i rămânea era să se agaţe de un obiect şi să-l exprime pe cât se poate mai sec, înlocuind bogăţia verbală, pe care n-o avea, cu o cât mai mare exactitate . Exactitatea unei Ithace pustii. Marii nobili ai cuvântului sunt o altă rasă; îi vede acum ca pe nişte fantasme, în sfârşit exorcizate. Lestrygoni sau Ciclopi din argilă…Odinioară îi întâmpinase cu teamă; cât pe-aci să i se impună; a încercat să-i imite; din fericire, le-a scăpat :
Să nu te temi de Lestrygoni, nici de Ciclopi şi
nici de-a lui Poseidon mânie...
dacă înaltă-ţi va rămâne gândirea...
Nu este o recomandare de început aceasta –cum nu este, de altfel, întregul poem, care poate să semnifice şi multe altele; este o anumită concluzie la care a ajuns după tot felul de încercări. Dacă înaltă-ţi va rămâne gândirea; dacă nu te descurajezi uşor, precum celălalt care „a luat drumul spre Suza”. Şi, cel mai important:
...dacă doar simţiri alese
trupul şi mintea îţi vor stăpâni.
Versul acesta are pentru Kavafis, păstrând, fireşte, cu mare atenţie proporţiile, importanţa pe care o au în evoluţia lui André Gide Roadele pământului. Este punctul care arată tipul sensibilităţii lui eliberate.
Discursul sărăcăcios al lui Kavafis se salvează prin două elemente: exactitatea şi sensibilitatea care constituie un amestec indisolubil de sentiment şi meditaţie. Limba lui, aşa cum s-a configurat în cele din urmă, ciudată pentru obişnuinţa şi tradiţia noastră, rezistă fiindcă este adăpată de sentimentul lui, fiindcă sa maturizat în el. Acest lucru este vizibil când este comparată cu limba puriştilor, şi a lui Kostas Karyotakis uneori, sau a celor care folosesc o limba mixtă, specifică presei – limbă care transmite forme, nu sensibilitate.
M-am gândit că Alexandrinul, deşi aparţine tradiţiei culte, se comportă faţă de limbă ca un adept al limbii populare; desigur, nu din punct de vedere al ortodoxiei limbii, ci din punct de vedere al dispoziţiei psihologice a omului care vrea să vorbească un grai actual. M-am gândit că, în haosul lingvistic în care se afla şi se află, vai, Grecia, el scrie într-o limbă populară proprie, specifică, dezordonată, în afara oricărei reguli, anarhică, alcătuită din elementele pe care a reuşit să le păstreze din moştenirea lui şi mediul coloniei greceşti în care trăia. Într-o scrisoare a prietenului meu Nanis Panayotopoulos citesc: „Fraza lui este luată din vorbirea curentă a oamenilor din popor sau a mic-burghezilor (cum îmi spunea) de la cafenea sau de la bursă, pe care o surprinde trăgând cu urechea în ‘fierberea’ ei, în momente dinamice care sparg legăturile gramaticale şi sintactice şi plăsmuiesc anarhic limba”. Mă interesează aici cuvântul sparg ; este valabil şi pentru versificaţia lui Kavafis, care este adesea spartă, dacă pot spune aşa. Versul lui e plin de sincope sau tăieturi care inserează o clipă de tăcere în ritmul lui, fie prin surmontare, fie prin puncte de suspensie care-l taie la mijloc, fără să urmărească în mod necesar sensul, realizând un fel de contratempo. La fel procedează şi în cazul limbii, aşa cum vedem în fraza lui uneori atât de ilogică din punct de vedere sintactic. Pe Kavafis, s-ar putea spune, îl preocupă în primul rând nu expresia, ci mobilitatea limbii. Este şi acesta un exemplu care ne arată cum ştie să profite de slăbiciunile lui.
Astfel, din punct de vedere al ortodoxiei lingvistice, pe bună dreptate l-am putea acuza pe Kavafis: nu aparţine reformatorilor. Pe aceşti puritani îi antipatizează pe faţă, aşa cum reiese din ciclul de poeme despre Iulian Apostatul sau din Într-o mare colonie greacă.
Primul lucru care contează este să avem copaci roditori; apoi vine chestiunea care este fructul preferat. Kavafis nu putea să facă nimic altceva decât să scrie în această limbă care era realitatea lui şi nevoia lui. Mă îndoiesc să mai existe la noi condiţii să apară un alt om cu o astfel de realitate. Altceva dacă pot să apară condiţii mai rele pentru poezie. Însă Kavafis este un sfârşit, nu un început. Şi dacă nu ne place cum a ajuns, să tragem cel puţin o învăţătură din aventura lui şi să ne gândim că materialul din care poetul îşi pregăteşte mierea sunt oamenii care-l înconjoară; iar dacă uneori ni se pare amară, să ne întrebăm: noi, cei ce înflorim în jurul lui, ce facem oare ca să fie mierea mai dulce?
Dar, ca să revin la subiect, observ că de la începutul călătoriei spre Ithaka, fenomenul demn de atenţie la acest om este că a reuşit să creeze o fizionomie foarte viguroasă, nu numai din harurile lui, dar mai ales din dificultăţile lui. Poezia lui Kavafis este un neîncetat urcuş, un salt peste piedicile ivite în calea ei. Este foarte didactic şi instructiv să vezi cum acest poet, care pare la început să nu aibă talent, în afară de talentul unei perseverenţe cu totul aparte, izbuteşte să strângă încet-încet elementele vii pe care le salvează şi le asamblează, transformând obstacolul în treaptă, înaintând cu încetineala experienţei acumulate.
Ciudată învăţătură: poetul care a fost acuzat, mai mult decât oricare altul, de nesinceritate, să dea, iată, lecţii de sinceritate. Ca om propabil că nu avea o prea mare înclinaţie spre confesiuni; dar ca poet pare condamnat la adevăr, la adevărul lui. Fiindcă, aşa cum constatăm, de la început până în clipa sosirii la Ithaka, nu conteneşte să lase deoparte elementele care nu corespund adevăratului care există în el. Tocmai acest lucru trebuie să încerce să-l privească oricine are dorinţa de a înţelege această operă ciudată, care este pentru mulţi fie un şir de trăncăneli biografice „artistic” corectate, ca o sticlă colorată, fie un şir de versuri răzleţe „frumoase” , ca o oglindă spartă pe podea.
Interpretările poemelor nu sunt obligatorii pentru nimeni, iar ideea unui singur om despre operele de artă nu poate să fie corectă sută la sută. Dar ceea ce nu este nici idee nici sentiment al meu şi care cred că o poate accepta fiecare, este că adevărul unei opere nu se măsoară după sinceritatea sau nesinceritatea relaţiilor cotidiene ale artistului, ci reiese din mărturia operei înseşi – care nu are voie să se prefacă. Iar această operă, aici unde am ajuns, ne-a arătat cât de lung a fost drumul:
Ithaka să o porţi mereu în minte,
pe ţărmul ei s-ajungi e ţelul tău.
Dar nu-ţi scurta defel călătoria:
cât mai mulţi ani e bine să dureze.
Când în insula ta vei ancora, bătrân,
bogat, cu tot ce-ai adunat în lungul drum,
să nu speri bogăţie Ithaka să-ţi ofere.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara