Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
1984, 2084 şi, de ce nu, 2016? de Dan Stanca

În 2015 un algerian propune un „remake” după romanul lui Orwell de la sfârşitul războiului. Mai mult de atât, cartea primeşte Marele Premiu al Academiei Franceze. Nu am citit cartea, am doar câteva informaţii care, evident, nu pot să ţină loc lecturii propriuzise, dar chiar dacă o voi citi nu-mi voi schimba părerea. NU MAI MERGE ACUM un roman ca faimosul 1984 apărut, dacă nu mă înşel, chiar în 1948, an în care încă se desfăşura procesul de la Nürnberg. De ce nu mai merge? Simplu, fiindcă datele sunt altele. Chiar dacă ai în Islam un cal excelent de bătaie, acest fapt nu justifică demararea unei cărţi cu o miză aproape identică. Cu musulmanii este o cu totul altă poveste care nu are nici o legătură cu totalitarismul ateu practicat fie de comunişti, fie de nazişti. Totalitarismul lor are o bază religioasă indiferent cât de mult îşi degradează ei religia prin felul cum o folosesc. Naziştii aveau şi ei un fundament ocult, dar care prin forţă nici nu se compară cu ce pun la bătaie musulmanii. Iar „ai noştri” nu aveau decât ură, ticăloşie şi tâmpenie. Eventual era vorba şi de ceva patologic, aşa cum orice om rău, dacă-şi duce răutatea până la capăt, nu mai poate să rămână sănătos la cap. Revedeţi figura lui Vişinescu, care la 90 de ani, adus în faţa justiţiei, ar fi fost în stare să-i sfâşie pe ziariştii care-l filmau! Dacă în asemenea condiţii se purta ca o fiară, daţi-vă seama ce făcea când era tânăr, avea putere şi un regim în spate care tocmai violenţă îi cerea! Dar passons... Mă întorc la 1984, la filmul făcut după carte tocmai în acel an, cred că ultima peliculă a lui Richard Burton, la faptul că atunci când şi-a scris cartea, după război, Orwell formula o supoziţie, dar nu ştia de fapt cum o să arate lumea... Chiar, cum arăta? Păi în 1984 ne aflam la doi ani după moartea lui Brejnev, cu un an înainte de venirea la putere a lui Gorbaciov, cu Reagan pregătindu-se pentru un al doilea mandat, cu Ceauşescu dărâmând fără noimă, dar, în general, suita de semne oferite, pentru cei care ştiau să citească, vestea prăbuşirea comunismului... În roman, scriitorul englez spune că cele două mari sisteme care se înfruntă, Eurasia şi Oceania, au luat fiinţă din asimilarea Imperiului Britanic de către SUA şi a Europei de către Rusia, profeţie remarcabilă, dar care, din fericire, nu a corespuns întru totul realităţii. În 1984 Regatul Unit nu mai avea imperiu..., eventual Commonwealth...

Ca să nu mai spun că Rusia ocupase doar jumătate de Europă... Aşadar, profeţia lui Orwell nu s-a adeverit, ceea ce, desigur, a fost excelent. Tocmai de aceea a scrie acum ceva asemănător cu ceea ce a fost produs imediat după război mi se pare o idee nepotrivită. Motivul este deci unul singur: ne aflăm într-o altă paradigmă. Ca să forţez o sinteză pot spune că era lui Big Brother, a Marelui Inchizitor altfel spus, a fost înlocuită de epoca Marelui Furnizor sau a Marelui Dispecer. Acum nu mai vine un tiran care să-ţi ia şi puţinul pe care-l ai, să te deposedeze de bunuri, să nu mai ai nimic al tău, dimpotrivă, vine altcineva care-ţi bagă de toate pe gât, dar care sunt rezultatele? În 1984 poza dictatorului era peste tot, în toate revistele, în toate ziarele, difuzată de toate canalele, acum nu avem decât o suită de măşti, precum produsele dintr-un supermarket. Înainte, un nume ca Alexandru Drăghici inspira o oroare sacră, acum alt nume, precum Gabriel Oprea, ca să ne cantonăm în perimetrul miniştrilor de Interne, nu are nici o rezonanţă. Tot înainte, pentru a păstra regimul comparaţiilor, un kilogram de carne achiziţionat cu preţul câtorva ore trăite os pe os, la coadă, avea o semnificaţie... suprafirească, acum acelaşi aliment, cumpărat la un preţ mai mare sau mic, nu înseamnă decât exact ce este, adică un simplu produs animal. Lupta intensă pentru supravieţuire de altădată s-a transformat într-un „exerciţiu” al vieţii de pe o zi pe alta. În romanul său Orwell face referire şi la teribilul proces de pervertire care punea stăpânire pe minţile oamenilor. Torţionarul din persoană detestată devenea, pur şi simplu, un zeu adorat. Au fost cazuri binecunoscute de deţinuţi care în cele din urmă ajungeau să-şi iubească schingiutorii. Iar „sindromul Stockholm” până la urmă de unde pleacă? Deci, speculaţia scriitorului britanic nu este un simplu artificiu literar. Ce se întâmplă însă acum? Ce atitudine are omul din 2016? El nici nu-şi detestă, nici nu-şi zeifică stăpânul. Pentru el toţi sunt o apă şi un pământ, marionete într-un spectacol de divertisment livrat lui de canalele media. Bunăoară, un personaj care s-a ocupat de transferurile din fotbal, Giovani Becali, închis şi eliberat în toamna aceasta, a declarat în clipa încarcerării – asta n-o să uit niciodată – : Ce, fraţilor, puşcăria e un balaur? Cu alte cuvinte, de ce v-o fi frică? De ce vă speriaţi? Staţi puţin la pârnaie, pe urmă ieşiţi şi vă vedeţi în continuare de afaceri, care-i problema? Este aici atâta jemanfişism, relaxare în sensul rău al cuvântului şi până la urmă chiar dispreţ faţă de o instituţie a statului, încât prefer de o mie de ori spaima acelora care ştiau că, odată intraţi în Gulag, trebuia să lase la intrare orice speranţă.

Aşadar, dacă ne apucăm acum să scriem ceva ca replică la romanul lui George Orwell cam pe linia aceasta ar trebui să ne aşezăm. Este schimbarea paradigmei. De fapt, este vorba de o trecere de la solidificare la disoluţie. În 1984 sistemul era compact, încremenit, aparent veşnic. Nu ştiu ce va fi în 2084, dar acum, în 2016, suntem martorii unei disoluţii teribile. Cine mai jură în ziua de azi pe veşnicie? Cred că acest proces nu se va încetini, dimpotrivă, se va accelera. Aşa că peste vreo şapte decenii e foarte posibil să trăim întrun haos informatic maxim. Vor mai fi pe vremea aceea terorişti? Or fi, dar se vor bucura de aceeaşi prestanţă de care se bucură acum un comunist sau un fascist, adică egal cu zero. Nu are desigur rost să luăm de la capăt ideile lui Fukuyama şi a tuturor futurologilor de peste ocean care au vorbit şi vorbesc despre moartea istoriei şi a ideologiilor. Doar că haosului informatic i se va adăuga dezordinea biologică. Aici este buba care se va coace cu o perseverenţă diabolică. Poate de aceea un roman ca Particulele elementare al lui Houellebeck a avut parte de un succes meritat, pe când acest 2084, sfârşitul lumii al scriitorului algerian al cărui nume vreau să-l reţin şi nu pot, în ciuda galoanelor primite, se va pierde în neantul tipăriturilor dintotdeauna şi nu va răsări ca un astru profetic.

Evident, este greu să fii profet şi, până una, alta, ne sufocă profeţii mincinoşi. Profeţia este o operaţie anevoioasă fiindcă nu poate numi, ci doar sugera. Adică desluşeşte un câmp de forţe activat în viitor, dar să pună degetul pe evenimentul cutare, imposibil. Iar publicul de acum, deprins cu divertismentul, tocmai asta vrea. O limpezime de cristal într-o nebuloasă care înfioară. Aşa că apar tot felul de nechemaţi care vor să ne îmbrobodească, fiindcă asta le şi cerem. Dostoievski a fost profet în Demonii fiindcă deja pe vremea lui existau suficiente premise care să anunţe marea zguduire. Socialiştii şi nihiliştii puneau la cale răsturnarea imperiului pravoslavnic. Acum teroriştii de sorginte musulmană nu au aceeaşi vână. Sunt şi ei nişte marionete care, din păcate, cu sânge, creează butaforia începutului confuz de secol şi de mileniu. În romanul deja citat, Houellebeck a avut geniu, în celălalt, „Supunere”, s-a păcălit, asta-i părerea mea. Supralicitarea Islamului este o chestiune de regie ascunsă. Sunt în culise păpuşari care trag sforile unei mari diversiuni. Musulmanii, oricât de inflamaţi, vor intra curând în rândul „animalelor domestice”. Aşa cum suntem şi noi. Epoca „vizionarului sălbatic” a apus. Omenirea este şi va fi un imens ţarc cu jucării pentru toate vârstele. Şi aşazisele cărţi profetice sunt tot jucării.

Într-un roman de acum vreo 14 ani spuneam că aceasta este epoca lui NIMENI. Figura lui Big Brother pe care filmul lui Michael Radford a văzuto ca pe un hibrid dintre Stalin şi Hitler s-a ocultat şi a lăsat un pătrat alb ca-n tablourile lui Mondrian. Dacian Cioloş, Victor Ponta, Gina Pistol, Delia Matache, produse de galantar, oferite cumpărătorilor. Când marchează produsul, casierul nu se uită la ce are în mână... Un parizer cu zgârciuri sau un whisky veritabil...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara