Numărul curent: 44

Cronica Optimistei:
1927 - an de graţie şi dizgraţie de Ioana Pârvulescu

Probabil că cel mai răsunător debut din istoria literaturii române rămâne cel arghezian. Datorită volumului Cuvinte potrivite, 1927, e socotit până astăzi un an-cheie pentru poezia noastră. Dar în umbra apariţiei argheziene şi adesea în strânsă legătură cu aceasta rămân o mulţime de alte evenimente literare, culturale, istorice sau de întâmplări cotidiene care au umplut cândva paginile gazetelor, într-o lume care se grăbea să-şi trăiască viaţa mai intens, să-i dea mai multă greutate, după ce Marele Război îi arătase cât de uşor se moare. De altfel chiar despre contextul strict al apariţiei volumului Cuvinte potrivite, dicţionarul şi istoria literară, obligate la o aspră selectivitate, ne spun îndeobşte numai două lucruri: că e debutul târziu, la 47 de ani, - de fapt, la apariţia volumului, autorul nu împlinise încă 47 de ani, îl despărţea o lună de această vârstă - al celui mai înnoitor poet de după Eminescu şi că a provocat reacţii foarte puternice, contradictorii, în rândul criticii literare şi al colegilor de breaslă. Nici măcar editura la care a debutat Arghezi nu se pomeneşte în cărţile de specialitate. (Înainte de 1989, dicţionarele româneşti au şters urmele editorilor ,burghezi", ca Socec, Ioaniu de la Cartea Românească, Alcalay, Ciornei, Benvenisti, Ocneanu etc. Tipărit recent, Dicţionarul Academiei n-a găsit de cuviinţă să le reintroducă, preferând formula comodă şi puţin academică a ignorării numelui editurilor.)

La reconstituire, întregul an 1927 se dovedeşte pur şi simplu pasionant. Între altele este anul în care Charles Lindberg traversează singur Oceanul Atlantic şi aterizează la 21 mai, întâmplător de ziua lui Arghezi, în Franţa, după 33 de ore de zbor neîntrerupt. Este anul în care apare, exact în luna debutului arghezian, aprilie, Sein und Zeit de Heidegger. Este anul filmului Metropolis de Friz Lang, utopie negativă a lumii industrializate. Şi anul în care o notă de revistă semnalează, la 22 iulie, ,centenarul unui fapt divers faimos": ,Tânărul seminarist Antoine Berthet a tras în plină biserică şi în timpul slujbei un foc de revolver asupra d-nei Michoud, soţia consilierului de la Curtea din Grenoble. După aceea a tras şi asupră-şi". Din acest fapt divers s-a născut Le Rouge et le Noir al lui Stendhal. Contextul debutului arghezian e agitat.

IANUARIE

1 ianuarie cade într-o sâmbătă. Începutul de an pare de bun augur în România, unde este o ciudată zi primăvăratică. Gala Galaction scrie în jurnal: ,În Spania a căzut zăpadă de un metru, în nordul Africei viscoleşte - la noi, după vreo trei zile de îngheţ, cerul s-a limpezit şi zările au reverii de primăvară." La 12 ianuarie, ziarul Cuvântul publică pe prima pagină un articol demolator al unui tânăr de 20 de ani neîmpliniţi, Mircea Eliade. Titlul este Mitul arghezian: ,De câţiva ani dl. Tudor Arghezi e un mic zeu. Un mic zeu asiatic, voluminos în pântec, trivial, agresiv şi bonom. Un zeu care înjură mult, face poezie pură (? - n.m.), urăşte editorii şi visează o vilă la Sinaia. Un zeu fecund în fantezii şi pornografie. În jurul său, la picioarele sale, tămâindu-l - s-au adunat, turmă, credincioşii..." Gazetarul datorează tonul de pamflet şi recuzita bisericească lui Arghezi însuşi, fără să se ridice însă la expresivitatea, forţa şi chiar la agresivitatea acestuia. Totul este cu o octavă mai jos. Doar contribuţia asiatică ţine de obsesiile lui Eliade însuşi. Junele student la filozofie consideră că ,dacă s-ar cerceta producţia tinerilor poeţi" actuali cu ochiul ,îngăduitor" cu care este citit Arghezi, numărul ,geniilor ar covârşi". Altfel spus, mulţi poeţi de 20 de ani, încă nedebutaţi, sunt, în fond, la fel de buni ca Arghezi, doar că n-au ,mitul" în ajutor. Numai cinci zile mai târziu, la 17 ianuarie, iritat de scrisoarea unui cititor care îl admiră chiar pe el, dar are curajul să-i reproşeze articolul precedent (,de ce ai pomenit de un Mit arghezian când nu e vorba decât de formidabila personalitate, realitate argheziană" şi de talentul care ,se revarsă, copleşind şi cea mai umilă pagină"), Eliade reia săgeţile la adresa poetului fără volum. Întrebarea de la care porneşte e îndreptăţită, nu şi răspunsul ei: ,Ce cunoaştem noi din Arghezi ? Câteva pamflete, mai mult sau mai puţin izbutite. ş...ţ Şi ce altceva mai cunoaştem ? Două-trei poezii bune, două-trei schiţe bune şi nenumărate versuri slabe şi nenumărate schiţe seci, construite în afara planului estetic?" Gazetarul riscă apoi nişte predicţii, reluându-şi cu plăcere propria metaforă: ,Ca un adevărat zeu asiatic, domnul Arghezi e uimitor de fecund. În toate înţelesurile cuvântului. Revărsarea neodihnită a capodoperelor însă l-a obosit. Gurile rele spun că divinitatea e epuizată. ş...ţ De altfel eu cred că Zeul - deşi foarte puţin olimpic: pântecul - a fost întotdeauna inofensiv". Dacă Eliade şi-ar fi luat timpul să cerceteze revistele vremii şi să adune poemele şi publicistica de acolo, ar fi putut alcătui şi cântări câteva volume argheziene. Viitorul imediat şi cel mai îndepărtat vor avea grijă să dezmintă cu asupra de măsură previziunea lui Eliade.

FEBRUARIE

Nu se ştie în ce măsură poetul, care avea într-adevăr o mulţime de admiratori deşi nu debutase (între ei nonconformistul Geo Bogza, cu numai un an mai tânăr decât Eliade), a fost atins de atacurile din Cuvântul. Oricum, deja la 6 februarie săptămânalul Universul literar anunţă: ,Cuvinte potrivite, volumul de poezii al d-lui Tudor Arghezi, s-a pus sub tipar în editura Fundaţia Principele Carol". Nu trecuse nici o lună de la provocare. Îi datorează oare Arghezi - care-şi anunţa şi amâna periodic debutul - impulsul hotărâtor de a publica tocmai adversarului său puţin sensibil la poezie, Mircea Eliade?

MARTIE

La 5 martie, Eliade începe în Cuvântul o serie de articole despre Iorga, până în acel moment idolul lui, cu intenţia de a le aduna apoi într-o carte. În primul, îl compară pe Iorga cu Hermes Trismegistos (de unde se vede că mitizarea nu-l deranja în genere, ci numai legată de poeţi). Al doilea, publicat pe 9 martie, ziua lui oficială, Cetind pe Iorga. Impulsul poligrafic, scris într-un imposibil stil metaforizant, este tot laudativ: ,Cărţile lui Iorga. Cărţi închegate în febră. Trupuri contorsionate, chinuite, înăbuşite încă în aburul şi mireasma uzinei. ş...ţ Cărţile lui Iorga. Purificări cerebrale, descărcări de balastul erudiţiei, gâlgâit de sânge în vine deschise, amestec tulbure de lumină şi cenuşă ş...ţCărţile lui Nicolae Iorga...Ale sale. Numai ale sale ş...ţ Sunt cărţi sfinte. Nu vor fi niciodată pătrunse de un singur om în adâncurile lor" etc. etc.

APRILIE

La 1 aprilie Eliade îşi continuă serialul despre Iorga, cu o surpriză. De data aceasta tonul este brusc persiflant. Apare acuza că Iorga nu citeşte cărţile, le răsfoieşte numai: ,A cetit prefaţa, primele şi ultimele rânduri ale fiecărui capitol. A adâncit însă indicele ş...ţ Ca să scrii mult trebuie să citeşti puţin". 2 aprilie. Eliade este admonestat de Pamfil Şeicaru, directorul gazetei, ,vânăt de mânie" şi i se interzice să mai scrie despre Iorga. Gongopol îi pretinde ca de acum să-şi arate manuscrisele lui sau lui Nae Ionescu. Eliade se simte jignit, îi cere sfatul profesorului, care-i spune, zâmbind: ,Fă cum crezi. Dar dacă la vârsta dumitale nu ştii să primeşti o lecţie de la un om mai bătrân ca dumneata, nu e semn bun".

La 17 aprilie, duminica Floriilor, Universul literar are o pagină pusă sub genericul De vorbă cu d. T. Arghezi. Este o rubrică proaspătă a revistei datorată ,excelentului colaborator" Felix Aderca, membru al cenaclului lovinescian, nume nedreptăţit de posteritate, prin uitare, unul dintre pionierii interviului, la noi. Primele două convorbiri fuseseră cu doi colegi de la Sburătorul, Camil Petrescu şi Gh. Brăescu. Se simte, din întrebările puse lui Arghezi, că apariţia volumului Cuvinte potrivite este iminentă. Ca problemă ,de căpetenie", Aderca lansează o întrebare despre debuturile literare. Răspunsul lui Arghezi, memorabil, e şi o cheie a creaţiei lui: ,Într-adevăr, când debutează scriitorul: în momentul în care se desface din cerneala lui un fluture viu sau o pasăre vie ? La data artificială a tiparului ? Sau te raportezi la debutul intim, asemănător cu mersul noaptea, al lui Isus, pe ape ? ş...ţ Debut ? Dar ş...ţ artistul nu debutează oare ori de câte ori începe ? ş...ţ Trebuia să existe neapărat în literatură un habitat, o intoxicaţiune, o reţetă, după care scrisul îşi pierde virginitatea şi prospeţimea ...?" În număr e prezent, câteva pagini mai încolo, şi Eliade (cei doi au avut din nou ocazia să se citească reciproc) cu o lirică digresiune în jurul lui Martin Eden de Jack London. În aceeaşi duminică, 17 aprilie, E. Lovinescu citeşte la cenaclul Sburătorul studiul său despre Sincronism şi diferenţiere. Dar în agenda lui, o altă veste e închenarată: ,Tata greu bolnav".

Pe 22 aprilie, tocmai în ,Vinerea Patimilor" apare volumul Cuvinte potrivite. Îl va fi preocupat pe Arghezi coincidenţa? Ar fi greu de presupus că nu. O valoare simbolică trebuie să-i fi acordat. Pe 24 aprilie, în duminica Paştelui, moare tatăl lui Lovinescu. În ultima zi a lunii, 30 aprilie, Camil Baltazar îi aduce lui Lovinescu, probabil cu dedicaţie, volumul Cuvinte potrivite. Dacă în cazul Ion Barbu, bunele intenţii ale lui Baltazar par a fi la originea unui grav malentendu între cei doi poeţi, generator de polemici literare, în cazul lui Lovinescu, demersul are succes. La şedinţa duminicală a Sburătorului din prima zi a lunii mai, se face, conform însemnărilor din agenda lovinesciană, ,Mare lectură din Arghezi".