Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
1918: momentul wilsonian de Ioan Stanomir

Intrarea Statelor Unite în Marele Război este, în istoria acestei prime conflagraţii mondiale, mai mult decât un moment militar esenţial: opţiunea strategică de a se alătura Aliaţilor, una care vine în chiar anul revoluţiei bolşevice din Rusia, marchează o schimbare de profunzime în natura confruntării şi a obiectivelor ei. De la bun început, Statele Unite se definesc ca un combatant atipic, în măsura în care acţiunile lor se subordonează nu unui scop de expansiune teritorială, ci unei viziuni despre viitorul umanităţii. Idealismul politicii internaţionale pe care o promovează Woodrow Wilson nu este, aşa cum au sugerat criticii săi, o formă de ipocrizie, ci însăşi maniera în care se traduce ataşamentul faţă de valorile democratice pe care se fondează Statele Unite.

Intervenţia americană din 1917 este menită să fie un punct de răscruce, căci războiul nu mai este unul purtat între puterile europene clasice. Acest nou actor, Statele Unite, posedă nu doar o vocaţie globală, ci şi o filosofie proprie a Dreptului internaţional şi a relaţiilor internaţionale. Drama universului interbelic, cu tot ceea ce precede ridicarea nazismului, decurge din retragerea Statelor Unite din arhitectura pe care au modelato prin sacrificiile lor. Iar prăbuşirea României Mari, la mai puţin de două decenii de la naşterea ei, este consecinţa triumfului izolaţionalismului american ce învinge după 1920.

Cele paisprezece puncte

Participarea Statelor Unite la Marele Război implică stabilirea unui cadru care să indice principiile pe care se va întemeia viitoarea pace. Acolo unde vechile lupte ale Europei au avut în vedere echilibrul de putere, viziunea wilsononiană plasează în centrul noii lumi postbelice stâlpii autodeteterminării şi ai securităţii colective. Esenţială este depăşirea trecutului care a făcut posibil acest război teribil. Idealismul american este inseparabil de mesianismul libertăţii care a prezidat la întemeierea noii naţiuni. 1917 şi 1918 sunt anii în care Statele Unite au ocazia de a afirma, global, această credinţă fondatoare care le este specifică.

Cele paisprezece puncte, formulate în discursul către Congres din ianuarie 1918, sunt o schemă de organizare nu doar a păcii, ci şi a viitorului. De aici, relaţia care se stabileşte între principii, instituţii şi exigenţe de politică internaţională. În plan pragmatic, punctele lui Wilson sunt un mesaj trimis adversarului, spre a clarifica scopurile care îi animă pe americani. Ele pot fi o bază de negociere a viitoarei înţelegeri ce urmează încetării luptelor. Punctele wilsoniene sunt, în egală măsură, un mesaj trimis aliaţilor înşişi, spre a clarifica poziţia asumată de Statele Unite. Distanţa dintre cele paisprezece puncte şi acordurile încheiate până atunci între aliaţi este dramatică. Simbolic,declaraţia Statelor Unite repudiază diplomaţia secretă şi modul ei de a opera. Fermitatea programatică este elementul central în proiectul wilsonian.

În termeni de Drept internaţional şi de principii politice, momentul wilsonian din ianuarie 1918 este unul care se doreşte refondator. Iar acest nivel se regăseşte în dorinţa de detaşare definitivă de practicile şi de instituţiile unei politici globale cu care Statele Unite nu doresc să aibă nimic în comun. De aceea, poate, insistenţa cu care articolele lui Wilson stabilesc un standard înalt şi conţin exigenţe a căror aplicare conduce la redefinirea ordinii internaţionale.

Principiul pe care momentul wilsonian îl afirmă, cu referire la imperiul austro-ungar, dar nu numai, este acela la autodeterminării naţionale. Autodeterminarea, prin dreptul la existenţă statală separată, este incompatibil cu gramatica imperiile multinaţionale. Trecerea de la formularea de revendicări individuale la formularea acestui principiu esenţial de drept internaţional este efectul momentului wilsonian. Intervenţia Statelor Unite conduce la regândirea scopurilor, prin asumarea autodeterminării ca parte din obiectivele de război. Referirea la constituirea Poloniei independente este semnul, puternic, al ataşamentului faţă de misiunea înlăturării vechilor nedreptăţi. Apelul la evacuarea teritoriilor ocupate de puterile centrale, în Vest , ca şi în Est, trebuie văzut în acest context al remodelării postbelice.

Autodeterminarea redefineşte mizele războiului, dar şi ale păcii. Limbajul idealismului wilsonian face apel nu la anexiuni, ci la libertatea popoarelor, acolo unde ele sunt lipsite de aceasta. Autodeterminarea este temelia unei lumi mai drepte şi mai paşnice. Stabilirea Ligii Naţiunilor este cheia de boltă a acestui ambiţios edificiu. Cel din urmă punct al lui Wilson face referire la necesitatea instituirii unei organizaţii cu vocaţie globală, a cărei misiune este garantarea drepturilor naţiunilor şi protejarea păcii universale.

Interdependenţa dintre consacrarea autoderminării şi naşterea Ligii Naţiunilor, cu participarea americană, ţine de esenţa momentului wilsonian. Viziunea despre cooperarea postbelică este fondată pe acest nou internţionalism, unul ce are în centrul său reglementarea paşnică a conflictelor dintre naţiuni şi atingerea unui echilibru în afara confruntării şi a înarmării. Momentul wilsonian, ratat la 1919/ 1020, îl anticipează pe cel de după 1945, atunci când Statele Unite vor alege să rămână angajate, refuzând izolaţionalismul suicidar.

România şi Woodrow Wilson

Anul 1918 este, pentru România, unul al prăbuşirii şi al renaşterii. Efectele revoluţiilor ruse din 1917 sunt, pentru Regatul României, devastatoare. Tot ceea ce a fost câştigat în marile bătălii ale verii lui 1917 este anulat de noul context strategic. România este, de la finele lui 1917, un stat aliat învins, care alege să intre în negocieri cu învingătorii din Puterile Centrale.

România de până la armistiţiul din noiembrie 1918 devine parte din imperiul colonial german întemeiat în Est. Ca şi Rusia bolşevică, ce încheie o pace teribilă la Brest-Litovsk, regatul României este redus la o stare de dependenţă colonială. Armistiţiul este urmat de Pacea de la Bucureşti, una ce consfinteşte, simultan, eşecul României în război şi noul ei statut de satelit mutilat al Puterilor Centrale. Termenii păcii încheiate cu România îi evocă pe cei ai păcii încheiate cu Rusia şi ei pot fi citiţi ca anticiparea tipului de acord pe care Germania imperială l-ar fi impus, în caz de victorie, în Vest. Regatul României este, în baza acestui acord, la fel ca şi Hatmanatul din Ucraina, un stat-marionetă ce ţine de acest spaţiu de dominaţie germană, ce se întinde din ce în ce mai mult spre Răsărit.

Acest cel mai de jos punct al României este luminat de Unirea cu Basarabia, ca efect al prăbuşirii Rusiei imperiale. România este, în acest caz, beneficiara înfrângerii Rusiei de către Puterile centrale, profitând de vacuumul post-revoluţionar. Situaţia este unică, iar lichidarea imperiilor debutează în Est. Unirea din martie 1918 este aplicarea unuia dintre principiile wilsoniene, cel al autodeterminării. Decizia adunării de la Chişinău nu consfinteşte o anexiune, ci o unire liberă cu România: o unire pe care o va întuneca, în anii postbelici, politica guvernului de la Bucureşti, incapabilă de nuanţe şi de moderaţie salutară, pe fondul subversiunii sovietice.

Dar autenticul impact asupra României al momentului wilsonian se produce o dată cu armistiţiul şi cu prăbuşirea Puterilor Centrale. Cele paisprezece puncte conţin două elemente cardinale, ce au jucat un rol decisiv la finele anului 1918: obligativitatea evacuării teritoriilor ocupate din România şi consacrarea autodeterminării. Efectul lor conjugat este naşterea României Mari. România Mare, care începe să se contureze prin Unirea Bucovinei şi se definitivează prin actul de la Alba Iulia, este posibilă prin efectul conjugat al momentului wilsonian şi al victoriei aliate în Vest, ca şi în Balcani.

România Mare este consecinţa, directă, a triumfului viziunii wilsoniene. Noile provincii care aleg să facă parte din Regat îndeplinesc criteriile stabilite în cele paisprezece puncte, căci majoritatea populaţiei de aici este vorbitoare de română. În mod excepţional şi unic, autodeterminarea operează în Est, ca şi în Vest, prin colapsul rus şi austro-ungar. România Mare este, în termeni teritoriali şi termeni simbolici, un nou stat, unul care îşi datorează naşterea succesului principiilor wilsoniene. Rezoluţia de la Alba Iulia este un astfel de document ce se revendică de la valorile fondatoare proclamate de Statele Unite.

Momentul wilsonian este esenţial în remodelarea modernităţii. România Mare este parte din acest peisaj radical diferit: revizionismele german şi cel sovietic sunt îndreptate împotriva umanismului vizionar wilsonian. Pactul Ribbentrop-Molotov consacră, prin brutalitatea sa criminală, distrugerea acestei ordini. Idealismul libertăţii este înlocuit de solidaritatea totalitară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara