Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
1918 – istoria ca exerciţiu de inteligenţă de Simona Preda

Istoria are două datorii principale – afirma istoricul Lucian Boia, parafrazându-l pe Voltaire, într-un interviu relativ recent – să nu calomnieze şi să nu plictisească. Pornind de la această afirmaţie, se poate spune că şi cel mai nou volum al istoricului În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi (Editura Humanitas, 2017) confirmă cu maximum de argumente aceste aşteptări pe care cineva le poate avea de la discursul istoric, respectiv eludarea dogmelor şi dialogul deschis. Reprezentând mai degrabă un amplu eseu, cu un subtil spirit critic şi cu o solidă construcţie argumentativă, volumul este o apariţie bine-venită în sfera discuţiilor într-un context care se anunţă plin de evenimente referitoare la actul Unirii şi sărbătorirea Centenarului. Aceasta cu atât mai mult cu cât – menţiona autorul propunând şi o astfel de miză lucrării sale – o neconfruntare cu documentele şi cu realităţile trecutului este în măsură să deturneze valoarea de simbol a momentului din cursul anului viitor, iar Centenarul Marii Uniri (...) să se rezume doar la reafirmarea unor locuri comune.

Autor al unuia dintre cele mai originale tipuri de discurs istoric postdecembrist, Lucian Boia este, în acelaşi timp, şi unul dintre puţinii istorici români înzestraţi şi cu excelenţă literară. Dovadă stau atât impecabila construcţie a frazei – niciodată rigidă sau crispată –, cât şi rafinamentul argumentaţiei, ironia fină şi permanenta complicitate cu cititorul. Fără frivolităţi şi lamentări desuete şi de o coerenţă ireproşabilă, istoricul nu îşi propune nici pe departe formularea unor dogme, ci lansează o invitaţie la un dialog pe baza surselor şi a documentelor de arhivă pentru că, aşa cum afirmă încă din primul capitol: Suntem tentaţi, în continuare, să decupăm o istorie numai a noastră (...) Ca şi cum singura menire a istoriei ar fi aceea de a justifica România. (p. 6)

Teza care se prefigurează încă de la primele pagini este centrată pe perspectiva metodologică de abordare a temei. Cum şi în ce fel ne raportăm la istorie? Dar la Unire? Ce pondere are mitologia în construcţia unei identităţi? Este ştiut faptul că istoria ca domeniu – fără strălucirea de disciplină suverană din secolele trecute – este un teren al contradicţiilor şi al speculaţiilor, în care riscul unor derapaje de natură naţionalistă sau a interpretărilor infuzate de mitologizare este prezent la tot pasul. Soluţia? – prudenţa, echilibrul şi validarea prin surse pentru o direcţie coerentă de interpretare a evenimentelor. Fireşte că sărbătorirea Marii Uniri este legitimă şi binevenită, însă într-o abordare critică în care România este parte a unui ansamblu şi nu trebuie izolată din raţiuni naţionaliste. Nu trebuie eludată, de asemenea, nici ponderea mitologiei în perceperea fenomenului – în fond toate naţiunile au propria doză mitologică în construcţiile lor, iar românii, ca şi ceilalţi, fac apel la anumiţi protagonişti ai istoriei care le furnizează idei pentru proiectul dorit. O interpretare într-o cheie mai amplă, depăşind graniţele unei poveşti, este totuşi de preferat.

Volumul cuprinde cinci capitole (dintre care primul introductiv) şi o concluzie: „Uniţi mereu?“ „Etnii şi naţiuni?“ „Ţări şi frontiere.“ „Minorităţi.“ „1 Decembrie versus Trianon“ – în sine chestiunile sensibile în jurul cărora se construiesc principalele argumente în jurul ideii de Mare Unire. Cartea debutează cu o analiză în jurul anului 1918, inserată într-un capitol referitor la Unitate – concept tratat atât sub aspectul sintagmei de stat-naţiune (Ce reprezintă un popor? Dar o naţiune? Este poporul un dat natural, iar naţiunea un construct ideologic?), cât şi din perspectiva mitului frontierelor naturale. Sunt reamintite atât ideea de unitate în Evul Mediu, cât şi faza naţionalistă a comunismului, când conceptul de unitate (alături de cel de continuitate) a reprezentat axa discursului istoric.

„Totul a ieşit foarte bine, putea să iasă însă cât se poate de rău.“ (p. 14) îşi continuă mai departe istoricul argumentaţia privitoare la actul Unirii, iar ceea ce a rămas în memoria colectivă referitor la îndelungatul proces dintre 1914 şi 1918 a fost, mai curând, o schemă mult simplificată. Este bine ştiut faptul că atât Burebista, cât şi Mihai Viteazul au susţinut postum proiectul Unirii şi că la nivel mentalitar au avut rolul lor de fermenţi imagologici. Nimeni nu contestă acest lucru. Pe de altă parte, însă, nu trebuie ignorată nici componenta ce a ţinut de anumite conjuncturi politice extrem de favorabile pentru că Unirea a reprezentat un mare succes şi s-a realizat strict doar în condiţiile anului 1918. Unirea, rezultată de fapt „prin trei unificări succesive“ (Basarabia, aprilie 1918; Bucovina, noiembrie 1918; Transilvania, 1 decembrie 1918) (p.5) a fost un succes imens pentru România în urma căruia a rezultat un stat puternic şi centralizat pe model francez. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere şi faptul că, în contextul european de la începutul secolului, nu numai românii au realizat uniri, ci şi alte popoare desprinse din ansamblurile imperiale.

Peisajul etnic al Europei de Sud-Est e cât se poate de variat. Analiza unor statistici din jurul anului 1900 relevă şi faptul că diferenţele etnice se îmbinau cu nu mai puţin accentuate deosebiri religioase, între etnii, desigur, dar adesea şi în interiorul aceleiaşi etnii (p.63). În plus, contrastele sunt accentuate şi de clivajele sociale. În această situaţie tensionată, conflictul mondial – afirmă istoricul, a avut „meritul“ de a impune în final o soluţie care în condiţii „normale“ cu greu s-ar fi găsit (p.49). Totuşi România, Vechiul Regat de până la 1918, prezenta un plus de coerenţă etnică, în comparaţie cu ţările şi regiunile aflate de jur împrejurul ei, iar cele două principate şi-au păstrat de-a lungul secolelor individualitatea distinctă, nefiind supuse unor procese de colonizare de natură să modifice componenţa etnică a populaţiei. De altfel, afirmă istoricul, „ca să completez tabloul şi să mai stârnesc ceva indignare printre iubitorii de istorie mitologizată.“ (p.8) atât Transilvania, cât şi Dobrogea au avut un cu totul alt parcurs istoric decât vechile Principate, dar aceasta nu a presupus că românii din toate regiunile nu au întreţinut legături de tot felul între ţinuturile locuite de ei care, în cele din urmă au dus către crearea naţiunii române.

Înfrângerea imperiilor la capătul Primului Război Mondial a dus la crearea de state naţionale sau „completarea“ celor deja existente. A triumfat, cel puţin aparent, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele afirmă istoricul în capitolul intitulat „Ţări şi frontiere“. Iar alături de dreptul etnic, s-a strecurat totuşi, în mai multe cazuri şi dreptul istoric care, foarte adesea, nu corespunde deloc configuraţiei etnice. (p. 67). În aceste condiţii România a fost – vizavi de episodul Unirii – una dintre marile beneficiare dintre ţările Primului Război Mondial. Situaţia celorlalte desprinse din blocul Austro-Ungar a fost mai puţin fericită: Iugoslavia şi Cehoslovacia nu mai există, Polonia este acum diferită, şi, în pofida pierderilor teritoriale suferite mai târziu, conturul României de astăzi este foarte apropiat de conturul României Mari imediat de după Marea Unire şi din perioada interbelică.

Ultimul capitol presupune o analiză a momentului Unirii în raport cu Tratatul de la Trianon: Fireşte, privit în ansamblu, 1 Decembrie 1918 înseamnă încheierea procesului de constituire a României Mari însă în mod concret marchează eliberarea Transilvaniei, mai precis a românilor transilvăneni, de sub asuprirea ungară. Măcar atât ar trebui să înţelegem: nu este o dată pe care maghiarii să o aprecieze în mod deosebit (p.120), dar, concluzionează istoricul, contextul actual ar trebui să reclame o cu totul altă atitudine, mai puţin cea resentimentară:Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor şi transformarea Europei dintr-un continent până nu demult conflictual într-o casă în egală măsură primitoare pentru toţi locuitorii săi. (p.123)

Desigur că într-o anumită perspectivă şi abordate într-un registru specific, o parte dintre premisele discuţiei din această carte se regăsesc menţionate cu ani în urmă şi în cuprinsul lucrării de referinţă Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997). Ca elemente de noutate, trei idei aş sublinia în mod special în cadrul acestui volum – prima, este cea referitoare la analiza Unirii într-un context mai amplu, cu o incursiune punctuală în istoria statelor din jur, o a doua – legată de hărţile şi statisticile având ca subiect ponderea minorităţilor şi recensămintele efectuate (de ce anumiţi repondenţi, în ce conjunctură a fost considerat un anumit procent, cui i-a servit un anume rezultat şi o anumită concluzie a unui sondaj) şi nu în ultimul rând o discuţie punctuală legată de semnificaţia zilei de 1 Decembrie în raport cu Tratatul de la Trianon.

Volumul nu dă verdicte şi reprezintă un act onest de interogare a trecutului, din perspectiva unui prezent mereu în schimbare şi care, mai ales, presupune o recompunere fără încetare a pieselor. Rezultanta? – Un alt discurs istoric. Adică – aşa cum afirma istoricul într-o publicaţie anterioară – un soi de construcţie ideală, nici adevărată, nici neadevărată, precum pipa lui Magritte. În tot acest exerciţiu argumentativ se impune însă cu siguranţă ideea că istoria nu se (mai) scrie astăzi resuscitând un vechi discurs naţionalist – „avem nevoie, dincolo de comemorări şi de simbolistica eroică şi de o istorie făcută fără prejudecăţi, în spiritul unei abordări critice.“ (p.15). Cu certitudine că trebuie depăşită această fază, cu atât mai mult cu cât, aşa cum reiese din acest volum, istoria este mai presus de toate un mare şi seducător exerciţiu de inteligenţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara