Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
16 micro-povestiri de Constantin Abăluţă

Cu câteva zile înainte
Doar cu câteva zile înainte trecusem pe acea stradă. Îmi amintesc că salutasem pe cineva. Simplă cunoștință, nu-i rețin numele. Poate prieten, dar nu. La Paris, prieten : l-aș fi ținut minte. Ajung să cred că nu-i o amintire de la Paris. Ploaia asta fără oprire, ca și atunci. Peste o săptămână strada nu mai exista, asta vream să spun. Nici nu mai ploua. Oricum, fereastra la care stau și visez acum e pe strada Toamnei. În București. Mersi! Așa se spune când strănuți. Cineva mi-a spus Hai noroc! N-am făcut decât să răspund politicos. Ce-ați crezut? Domnilor, doamnelor, uitați-vă bine la mine. Veți trece și dumneavoastră pe o stradă cu câteva zile înainte de dispariția ei. Sunt sigur de asta. Și să vedeți ceo să mai strănutați!...Ohohoo...

Cerul era de-un albastru intens
Nu-i dădeai mai mult de douăzeci de ani. Păr blond, cârlionțat. Băiatul cânta la ghitară. Prin parcuri. Pe jos, în fața lui, nici o pălărie. Nu cerea bani. Asta e : nu cerea bani. Era dubios. Cine știe ce urmărea. Poate era spion. De la ăștia mici te poți aștepta la orice. Dar cum cerul e de-un albastru intens când vibrează în ritm de ghitară nimeni nu-l lua în seamă. O vreme baloanele colorate ale copiilor au indus și ele în eroare. Era ceva fals în stinghiile rupte ale băncii pe care cânta băiatul. Nisipul aleilor înscena pași care nu există.
Într-o dimineață băiatul a fost găsit mort. Pe banca cu stinghii rupte. O necunoscută provocare? Părul cârlionțat nu părea al unui spion. Totuși n-avea carte de identitate. Și ghitara era spartă. De ce și cum? Neidentificat a scris polițistul în raport. A adăugat : Ghitară suspectă.
Unul din copiii care-i ascultaseră cântecele stă acum pe banca ruptă. Se gândește la băiatul cu ghitară. Cei mari îi spuseseră că nu va mai veni. Lui nu-i venea să creadă. Cerul vibra de-un albastru intens. Ca atunci când băiatul cânta la ghitară. Înseamnă că băiatul se-ascunde pe undeva și cântă, cântă. Așa trebuie să fie, căci altfel...

Inginerul Ionașcu
Nu-i nimeni de vină. Un bloc e un bloc. O scară e o scară. Liftul stricat : dovadă de personalitate. Ușile se deschid în apartamente. Ferestrele privesc împrejur până departe. Lămpile luminează noaptea încăperile. Firele electrice inspiră becurilor bucurii cuantificabile. Sub pat zace trecutul atâtor familii. Nimeni nu-i atât de îndemânatic încât să trăiască veșnic. Inginerului Ionașcu, chiar viu, nu i-ar fi trecut prin cap toate astea. Că vecinul cu Trabantul. Că sudorul care lucra pe șest. Că cei doi copii ai tinerilor căsătoriți. Că doamna Vasile, bețivana blocului. Că tabloul electric de lângă intrare, forțat adesea. Cum să realizeze inginerul că explozia. Că singurul zid căzut l-a strivit doar pe el?

Cizmarul cu haină fistichie
Ionică Rebegeanu e-un cizmar faimos în cartier. După ce soția l-a părăsit, i-a cășunat să poarte o haină fistichie. Uite-așa. Lumea îl ocolește din cauza hainei fistichii. Rebegeanu reduce mereu prețurile, dar clienții se împuținează. Unul i-a spus de la obraz : Ce-i cu haina asta fistichie? Dacă nu-ți place, caută-ți alt cizmar, i-a răspuns Rebegeanu. Ceea ce omul a și făcut.
Dar Ionică Rebegeanu nu s-a speriat dintratât. A răspândit afișe pe la căminele de nevăzători. Acum repară tacticos pantofii orbilor și se lăfăie cât vrea în haina-i fistichie. Realizând gafa pe careau făcut-o, clienții ar vrea să revină. Dar Ionică Rebegeanu, ca să le taie orice chef, a adăugat pe firma CIZMĂRIE cuvintele tranșante PENTRU ORBI. Adicătelea : de vrea vreun cetățean să merite reducerile lui de preț, trebuie întâi să orbească.

Curca
Piticul Domițian are o curcă. O duce în lesă. Seara, și din anume unghiuri, capul lui Domițian și trupul curcii par umbra unui centaur. Curca e pașnică. Domițian e cam nervos. E sigur că-n curcă s-a-ntrupat sufletul răposatei Eulampia. Păi uite-o cum înfulecă mămăligă cu pește prăjit. Ce curcă ar mânca așa ceva? Doar curca cu sufletul Eulampiei într-însa.
Pe Domițian l-au găsit mort în baie. Curca a fost mâncată de-un prieten de familie : piticul Nero. Care nu crede în reîncarnare.

O stradă
Știu o stradă pe care nu mai stă nimeni. Curți goale. Magazii părăsite. Depozite de materiale ai căror patroni și clienți par să se fi volatilizat. Un atelier al unui sculptor. Busturi de ghips împrăștiate sub un nuc imens și pe jumătate scufundate în pământ. Când plouă strada se umple de bălți. Când iese soarele trece șchiopătând omul cu căruțul. Cară ambalaje de frigidere, de tâmplărie termopan, de mașini de spălat. Cartoane meticulos stivuite, compactate, legate cu sfori în cruciș și-n curmeziș. Nimeni nu știe unde le duce. Căruțul se clatină, osiile ruginite scârțâie, șchiopul se-ndepărtează încet, se face tot mai mic și-l vezi dispărând dincolo de movila găliganului. În urma lui timpul se-nchide perfect.

Scena din barcă
Eram tânără și blondă. Atunci am ratat scena din barcă. Eram prea mândră și el n-a îndrăznit. De atunci încolo nimic n-a mai contat. M-am căsătorit cu altcineva. La ce bun că am doi copii, și-s în Canada. La ce bun trei nepoți îndepărtați. La ce bun simfoniile, liedurile mele. Și opera în van premiată la Buenos Aires.
Dar ce mă doare cel mai mult este că el nu mi-a mai dat telefon de decenii. A ajuns directorul unei mari case de discuri. Ne vedem uneori pe la avanpremiere. Schimbăm zâmbete stânjenite. Cuvinte protocolare. Măcar să-mi fi propus imprimarea operei premiate. Dar nu, nici gând. Gestul ăsta l-ar fi descalificat în ochii protipendadei. Înaltul cerc în care se învârte e foarte dur, foarte exclusivist.
Uneori mă gândesc la tot ce a fost odinioară. Atunci eu : prea mândră. Azi el : prea laș. Se compensează, nu?

Tabloul
Mă gândesc că asta e ultima șansă. Șansă, zic și eu un cuvânt. Pe blocul de vizavi o antenă parabolică îmi dă dreptate. Câteva case mai încolo stă o bătrână care vinde borș. Mi-a dat telefon o cunoștință să mă-ntrebe dacă știu noile reguli ale interviului modern. Dumneavoastră, zice, care ați dat atâtea interviuri... Reguli. Noi. Modern. Afară plouă. Câteva zile călduroase m-au descumpănit. Așa că sting veioza, dar o aprind iar. Nu-s încă gata să mă culc. Lucrurile nu pot fi nici grăbite, nici întârziate. Ce frumos e tabloul din colțul odăii. Îmi pare că odaia are special acel colț ca să favorizeze această pânză abstractă pe care am pictat-o în adolescență.

Nume mai scurt
Și-a schimbat domiciliul, mutându-se din vastul apartament în care locuise cincizeci de ani. Își zise că-i cazul să-și schimbe și numele. Într-o garsonieră ce să facă cu un nume atât de lung (prenume + nume = 22 litere)? Își alese un nume mai scurt, de doar 6 litere. Dar ăia de la Monitorul Oficial l-au cam jecmănit. Pentru fiecare literă în minus o taxă piperată.
Cei câțiva prieteni pe care-i mai avea se mirau ori tăceau stânjeniți. E drept, el nu le spusese totul. Citise într-o revistă câteva articole despre cabală, despre numerologie. Nume mai mic, cifre mai puține, spațiu mai restrâns, economie de energie : speranță de viață mai lungă.
Totuși n-a fost așa. Abia intrase în a șasea lună cu noul nume când muri pe nepusă masă. În parc, pe-o bancă, în timp ce se recomanda unui necunoscut. Cum acesta nu pricepea numele, îi trasa cu bastonul în nisip literele : Ion Ene. După ce trasă ultumul „e” din numele de familie, domnul Ion se aplecă-ntr-o parte și împietri. Ultimul său gând fu acesta : Cabala nu era, cum crezuse, un subtil îndreptar spiritual, ci, iată, lista de prețuri a unui târgoveț pișicher : puțin dai, puțin iei.

Încotro se duc norii
Dacă ar fi să aflăm încotro se duc norii n-am mai fi în viață. Așa gândește domnul Berinde și-și curmă brusc pasagera curiozitate. Adevărul e că norii, chiar rătăcind aiurea, fără nici o țintă, îi dau un inexplicabil chef de viață. Când îi privește își amintește de copilărie, de râpa de la Predeal. Se ascundea în tunelul imenselor foi de brustur și de acolo, prin despicături, urmărea norii albi alergând pe cerul albastru. Avea senzația că face ceva interzis. Uneori își închipuia că și ei îl privesc. Ține minte cei doi nori : unul în formă de pește și altul în formă de cămilă. Abia i-a zărit că au și dispărut. Peștele și cămila să fi fost pedepsiți pentru că l-au văzut pe el? Pentru un nor culoarea albastră a cerului e o cruntă pedeapsă, conchide domnul Berinde. Se duce apoi și scoate din priză telefonul care sună și sună și sună de parcă ar vrea să-i distrugă toate amintirile.

Tunelul
Treceau printr-un tunel și nimeni nu zicea nimic. Se-auzea doar țăcănitul roților de fier. Nici un oftat, nici o respirație, nimeni nu se săruta cu vecinul/vecina. Tăcerea și bezna, bune prietene. Unul din pasageri se gândea că ar fi bine ca tunelul să nu se mai termine. Decât atâtea necazuri, un tunel nesfârșit ar fi soluția ideală. N-ar interveni nimeni, nici divinitatea, nici atotputernicii oamenilor. Ar veni de la sine. Prin legile fizicii, prin spaima atomilor, ce știu eu. Pasagerul de lângă geam, cel ce ține o mână încleștată pe bara fereastrei, șiar fi dorit ca tunelul să nu fi existat. Nu-i dați idei unui sinucigaș, era gluma lui favorită. O doamnă regreta că nu-i și soțul ei alături, dacă o fi să se ciocnească de alt tren măcar să moară împreună. Copilul adormit visa că merge cu trenul și se bucură că trec printr-un tunel și poate să-și bage degetul în nas când poftește. Un țăran avea într-un paner o gâscă pe care o ducea plocon unui ștab. Nici el, nici gâsca nu mai trecuseră niciodată printr-un tunel. He, își spuse șugubăț țăranul, era păcat ca gâsca să rateze o astfel de experiență. Muntele găurit suporta toate aceste tribulații ale pigmeilor din bolidul ce-i sfredelea măruntaiele. Și nu zicea nimic. Încă.

Plimbarea și reamintirea
Un om se plimbă zilnic de la un cap la altul al străzii sale încercând să-și amintească episoade din viața lui. Plimbarea și reamintirea i se par tocmai potrivite pentru vârsta sa care se apropie îngrijorător de optzeci și cinci de ani. De plidă, când trece pe lângă o casă pe care o știe din copilărie își amintește că în odaia cea mare dinspre fațadă se juca de-a mama și de-a tata cu o fetiță cu rochiță roșie de aceeași vârstă cu el. N-are habar dacă ea era sora unui coleg al său de școală. Sau dacă era singură la părinți. Nu știe nici când, nici cum a dispărut familia ei (Disacu parcă) de pe strada lor. Tălpile elastice ale pantofilor îi atenuează durerea care-l străbate din cap până-n călcâie atunci când își dă seama că amintirile lui sunt atât de palide și de crâmpoțite că nu reușesc să închege o suprafață cât de cât acceptabilă din tabla de puzzle a vieții lui. Acasă, când descalță pantofii, durerile sunt și mai pătrunzătoare. Scoate și ciorapii și, cu piciorul gol, calcă pe pardoseala de faianță din baie, se urcă în cadă și face un duș călduț. Când iese, învelit în prosopul mare și călduros se simte ca născut din spuma mării. Nu-și mai amintește de durerile care îl necăjeau și i se pare că nu are nici un motiv să se mai supere vreodată de orice ar fi să fie. După o noapte liniștită, în ziua următoare, cu bucuria celui abia născut, iese iarăși la plimbare de la un capăt la altul al străzii sale.

Neantul memoriei
Seara târziu ieșeam de la niște prieteni. În stația de troleibuz de la Universitate bura și-un tânăr sta lângă un stâlp și se uita la mine. M-am uitat mai atent la el, am venit unul spre altul, ni s-a părut că ne cunoaștem. Ne-am întrebat de unde, ne-am spus numele. Nu, nu ne cunoșteam. Am deschis umbrela căci el avea chelie. Și eu aveam chelie dar purtam șapcă. În așteptarea troleibuzului am stat de vorbă. Mi-a spus că are acasă un câine, un teckel, pe care-l îngrijește cât poate mai bine. Chiar când vine târziu tot îl scoate la plimbare. „Toată ziua închis în casă cred că suferă de singurătate”, mi-a spus. Mi-a mai spus că are trei papagali pe care-i ține pe balcon, și câțiva pești într-un acvariu. Tremura puțin, era numai în cămașă. Mă privea de după ochelarii lui cu dioptrii peste mediu. O privire comunicativă, nici acaparatoare, nici indiferentă. O fracțiune de secundă, iar mi s-a părut că-l cunosc de undeva. Au sosit câteva troleibuze. Două erau ale noastre. S-a urcat într-unul, eu în altul. Ne-am făcut urări amabile, și el a adăugat ceva în genul „și poate-o să ne mai vedem”. În drum spre casă mi-a părut rău că n-am îndrăznit să-i propun să ne mai întâlnim. Poate că și lui i-a lipsit curajul să-mi propună același lucru. Nici numele nu i l-am reținut. Figura i-o mai am încă în minte, dar cu timpul se va șterge și ea. Și dacă ne vom întâlni din nou, vom fi iarăși doi oameni perfect necunoscuți.

O pălărie
În holul întunecos al unui teatru de provincie, în cuierul ruginit de lângă bufet, o pălărie desenează mișcări abia perceptibile. Cinstite și superstițioase, femeile de serviciu nu se ating de ea. Spectacolele sunt rare, așa că singura lor grijă e paza acestei pălării pe care acum douăzeci de ani Ana, cea mai bătrână dintre ele, a descoperit-o acolo. De atunci până acum nimeni n-a întrebat de ea, dar ele tot mai speră că într-o zi... Cu toate că, într-un fel, fără să știe, nici nu mai doresc lucrul acesta : fără pălărie s-ar simți stinghere, de prisos. Bătrâna Ana crede chiar că stăpânul ei trebuie să fi murit; dar atunci pentru cine o mai păzim atât, se întreabă ele. În holul întunecos al acelui teatru de provincie nu-i nimeni care să le răspundă, așa că ele se potolesc singure: Ana e desigur atât de ramolită că nu mai știe ce spune. Cum ar putea muri omul acela când pălăria lui e-n grija lor și, teafără și neatinsă, îl așteaptă de-atâta amar de ani.

Un puști
În față la casieria Orange. Chiar în dreptul ușii, încurcându-i pe cei care intră sau ies. Un puști în pantaloni scurți și adidași. Execută o stranie pantomimă. Un joc inventat pe loc. În mâna dreaptă are un pahar alb de plastic. Se uită în sus spre firma cu litere galbene. Apoi rapid se uită în jos. Se apleacă ușor înainte sau într-o parte. Încearcă să prindă în pahar ceva invizibil ce ar cădea de sus. O minge? O pietricică? Se bucură când pare a fi înhățat ceva.
Nimeni nu-l ia în seamă, așa că în cele din urmă se lasă păgubaș. Intră cu pași târșiiți în prăvălie unde probabil că-și achită factura unul din părinții săi.
Pricepând cam despre ce-i vorba, mă scol de pe banca de unde am urmărit toată scena și mă apropii de el. Îl bat pe umăr și-i spun. Ai negociat cu patronul? Cât îți dă să prinzi picăturile alea de apă de la instalația defectă?
Nu spune nici un cuvânt. Un zâmbet scârbit îi trece pe față. Cu un gest neașteptat îmi varsă apa din pahar la picioare. Azvârle pe jos și paharul. Se-ntoarce brusc, iese din magazin și-o ia la fugă fără să se uite în urmă.

Vecinul
Am ieșit în fața casei la soare. Banca e umedă. Ploaia de peste noapte și-a spus cuvântul și pielea mea se bucură. Sunt singur dar nu într-atât de orgolios încât să dau drumul plopului să dispară-n văzduh. Vecinul mă strigă din podul casei lui și-s întru totul mulțumit chiar dacă n-am copii. Vecinul ăsta care mă strigă des poate înlocui o liotă de odrasle, care când se fac mari pleacă prin americi, cum au făcut băieții lui. Că de-aia stă el mai mult prin pod, printre atâtea amintiri relegate acolo.
Eu sunt cel mai vechi vecin de pe stradă. I-am cunoscut copiii și asta-l bucură. Știe că de câte ori mă strigă – că îi răspund sau nu – îmi aduc aminte de Gigel. Și de Costică și de Sandu. Că puștii îmi jucau diverse renghiuri și nu mă ofuscam dintr-atât. Îmi spuneam : copii năzdrăvani. Îi iubeam ca și când ar fi fost ai mei. Și azi, în zilele când vecinul mă strigă des, chiar îmi vine să cred că sunt ai mei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara