Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

comemorări literare:
140 de ani de la moarte: Al. Papiu-Ilarian – istoric literar de Ion Buzaşi

Din cea de-a doua generație a Școlii Ardelene, generația pașoptistă blăjeană, Al. Papiu- Ilarian oferă un exemplu convingător al continuității de idealuri.
Născut în anul 1827, într-un sat din Câmpia Transilvaniei, ce-i poartă azi numele, cu studii gimnaziale la Târgu Mureș și liceale la Blaj, urmează Facultatea de Filosofie la Cluj și Facultatea de Drept la Viena. În 1854 își trece doctoratul în Drept în Italia, la Padova. Ca și Simion Bărnuțiu – care-i fusese profesor la Blaj, și mentorul său, probabil la sugestia acestuia, devine profesor de științe juridice la Universitatea din Iași, iar în timpul domniei lui Al. I. Cuza este ministrul Justiției. Este ca și contemporanii săi, Kogălniceanu, Bălcescu, Cipariu și Barițiu, un colecționar de documente istorice și literare pe care le publică, însoțindu-le de entuziaste prezentări.
Pentru Școala Ardeleană a avut un adevărat cult, fiind convins de adevărul spuselor lui George Barițiu. „Acel bărbat român, carele va fi în stare să compună biografia cunoscuților triumviri: Samuil Micu, Georgiu Șincai și Petru Maior, pe un period rotund de ani 50, începând adică de la anul 1770- 1820, acela ne va da, chiar în aceste biografii, istoria poporului român din patria în care sau născut și în sânul căreia au lucrat ei în același period de 50 de ani”.
Din această triadă a Școlii Ardelene, Al. Papiu-Ilarian ne-a dat „biografia lui Gheorghe Șincai.”Ales membru al de curând înființatei Academii Române (1866) Al. Papiu-Ilarian rostește în 1868 un amplu „discurs de recepție”: Viața, operele și ideile lui Georgiu Șincai din Șinca. Este primul discurs de recepție la Academia Română, unde, cu timpul, s-a instituit obiceiul să se rostească la intrarea în Academie, fie discursuri care să elogieze personalitatea unui precursor, fie o temă din specialitatea celui care era primit în Academie. În cazul lui Al. Papiu-Ilarian se îmbinau ambele cerințe. Șincai este un precursor al lui Al. Papiu-Ilarian. Și el este un istoric: lucrarea sa Istoria românilor din Dacia Superioară, și prin conținut ideatic și prin stilul retoric avântat, derivă din Hronica românilor și a mai multor neamuri, opera fundamentală a lui Gh. Șincai.
Sunt puțini scriitori, nu numai în literatura română, ci și în cea universală, a căror viață se îngemănează perfect cu opera, luminându-i sensurile, conferindu-i autorului atributele unui erou și ale unui martir. Aceste coordonate ale vieții lui Șincai le-a înțeles Al. Papiu-Ilarian, și, îmbinând documentul cu opera și cu legenda, ne-a oferit o biografie exemplară, după modelul biografiilor din literatura antică, greacă și latină scrise pentru a perpetua amintirea unor personalități ilustre. Au rămas reprezentative pentru această specie a istoriei literare: Viețile paralele de Plutarh, Despre bărbați iluștri de Cornelius Nepos, Viețile celor doisprezece cezari de Suetonius. Cu o temeinică pregătire clasicistă, pașoptiștii ardeleni, când scriu biografii, urmează aceste modele: Athanasie Marian Marienescu despre Petru Maior și Al. Papiu-Ilarian despre Gh. Șincai, iar mai târziu Ion Bianu despre Samuil Micu și Augustin Bunea despre Inocențiu Micu Klein.
Discursul de recepție al lui Al. Papiu- Ilarian este de fapt o monografie, prima monografie închinată acestui corifeu al Școlii Ardelene. Așadar are și meritul pionieratului; toate monografiile și studiile care au urmat consacrate lui Șincai, semnate de Dionis Popa, Mircea Tomuș, Serafim Duicu, Ana Maria Negoi fac referire la această scriere a lui Al. Papiu-Ilarian, considerând-o principala sursă biografică.
Structura este a unei monografii clasice cuprinzând viața și opera. Dacă viața lui Șincai are un destin dramatic, aceasta se răsfrânge și asupra operei sale, și Al. Papiu-Ilarian înfățișează împrejurările vitrege, ostile pe care le-a înfruntat Șincai în dorința de a-și vedea tipărită opera. Viața și opera conferă personalității lui Șincai efigia unui martir și asemănarea cu Dante și cu Infernul acestuia se justifică în primul rând prin vitregiile biografice, prin amarul unor peregrinări:„Ca Dante, ne-nțeles, pribeag prin sate,/ Îl văd apoi purtând, trudit de cale/ Gigantica sa operă în spate,/ Întreg trecutul națiunii sale:/ Un alt Infern mai crunt, mai plin de jale/ Căci toate-n el erau adevă- rate!” scrie Șt. O. Iosif.
Monografia lui Al. Papiu-Ilarian capătă valențe literare atunci când reconstituie episoade consemnate de tradiție. Anii de pribegie prevestesc stihurile lui Șt. O. Iosif, iar o vizită la Seminarul Teologic din Blaj, bătrân și bolnav, are pregnanță epică:„Clericii erau așezați cu toții în jurul meselor la cină, dar uitând că mâncarea zăcea înainte-le, privirile lor, ale tuturor, erau ațintite asupra bărbatului – acum străin între ai săi! – care deși se osebea prin sărăcia îmbrăcăminții de cei împodobiți cu brâie roșii, cu atât strălucea mai mult prin discursurile sale pline de știință; atențiunea tuturor era atrasă asupră-i și toți se umplură de respect către dânsul. La toate unghiurile, între preoți și clerici n-auzeai decât: Acesta e Șincai! Oh, ce bărbat! Toți doreau a-l vedea și auzi mai de aproape. El îi preveni pe toți. Întorcându- se către clerici zise: «Cu bătrânii vorbii, acum să vorbesc cu odraslele românilor!» Îi luă în șir pe toți și unul nu rămase cu care să nu fi grăit. În fine, îi lăsă cu aceste cuvinte: «Pui de români, purtațivă bine și să nu uitați pre Șincai».
Referindu-se la Opera lui Șincai, Al. Papiu- Ilarian adoptă un stil precis, sobru, didactic expunând ideile lui Șincai din scrierile căruia desprinde: idei religioase-bisericești, idei politice-sociale, idei poeticenaț ionale, idei literare și idei istorice. Apărător al drepturilor românilor, ca și ceilalți reprezentanți ai Școlii Ardelene, Șincai polemizează cu istorici ce denaturează adevărul istoric „se indignează și el – spune Al. Papiu-Ilarian – și pierzând câteodată răbdarea, deși singur în mijlocul atâtor inimici nu se îndoiește a adresa acestor martori incorigibili câte o apostrofă homeriană: «Rușinea vă mănânce obrazul!»
Concluziile revin la tonul sentențios, la stilul retoric, arătând rolul providențial al lui Șincai în istoria devenirii noastre naționale:„În mijlocul întunerecului în care ne aflăm cu toții, iacă vine acest om extraordinar, trămis , nu mai încape îndoială, de însuși Geniul României și arată românilor și lumii că aici e Dacia cea veche, care o cucerise Traian împăratul și o colonizase cu o nemărginită mulțime de romani”, „cu scopul de a forma un mur (= zid) potinte contra invaziunilor de la Nord, cu scopul de a apăra civilizațiunea latină contra barbariei amenințătoare” (În publicistica lui Eminescu vom regăsi o idee asemănătoare, vorbind de rolul României ca o țară de cultură la gurile Dunării).
Finalul este exaltat retoric, în stilul scrierilor romantice din secolul al XIX-lea, cu succesiune de propoziții exclamative, admirative amintind de paginile lui Bălcescu din monografia despre Mihai Viteazul: „Oh geniu nemuritor al lui Șincai!... Mulțumită sempiternă ție! Tu ne-ai redat conștiința de noi înșine; sămânța nepieritoare a latinității în noi, tu o ai reînviat; tu ai făcut a se recunoaște frații din depărtare ce de multu-și uitaseră unii de alții, pentru că cartea limbii tu cel dintâi o-ai deschis; istoria dacilor tu o-ai smuls din ascunzătoarele inimicilor sempiterni ai numelui român. Spiritul tău fie în mijlocul nostru!”
Discursul academic rostit de Al. Papiu- Ilarian a provocat un adevărat entuziasm. Ion Heliade-Rădulescu, președintele Academiei, a spus că – „Astăzi e ziua cea mare în care se eterniză memoria lui Georgiu Șincai, unul din cei mai mari români, martir al românismului. Să trăiască România !” Iar George Barițiu, după uzanțele academice, rostește un „răspuns”, un sugestiv rezumat al discursului de recepție, menționând fragmentele apoteotice care au înduioșat și impresionat pe auditori și încheie cu recomandarea studierii istoriei naționale – obiectiv fundamental al Academiei, și cu bucuria primirii în acest înalt for științific a unui nou coleg, istoricul Al. Papiu-Ilarian:„Una din problemele Societății Academice, de al cărei membru ales te salutăm noi astăzi pe Domnia Ta, este a recomanda națiunii studiul istoriei, iar mai ales a confăptui (= a contribui) din toate puterile sale pentru cultivarea istoriei naționale… Într-adevăr, noi vom pune umăr la umăr și vom labora (= vom munci), deși nu cu atâtea succese câte se vor fi așteptat de la noi, desigur însă cu devotament rămas nouă de clironomie (=moștenire) de la venerabilii noștri antecesori. Să fii, domnule Papiu, bine venit în sânul acestei Societăți Academice!”
Efigia de cărturar patriot cu o existență dramatică, dăltuită de monografia lui Al. Papiu- Ilarian, a fost preluată în poeziile omagiale și în evocările ce i-au fost consacrate, între care un loc proeminent ocupă „tableta” lui Geo Bogza, poem în proză ce împrumută tonul profetic al cărturarului pașoptist:„Cu greu îmi pot închipui un destin mai tragic, dar și mai îndreptățit la dragoste și venerație… Nu cred că pe aceste pământuri, în istoria cărora se întâlnesc atâția martiri ai sângelui și atâția ai ideii, să poată apărea vreodată o generație care să ridice din umeri, fără riscul unei grave breșe morale, în fața unei vieți și a unei morți ca a lui Gheorghe Șincai”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara